Kjeragbolten

Blog

Kjeragbolten

Cel mai probabil majoritatea celor care citesc postarea aceasta cunosc deja, dar pentru ceilalți o să și explic: Kjeragbolten este o formațiune stâncoasă inedită, situată pe versantul sudic al Lysefjord. Este practic un bolovan de dimensiuni mari (aproximativ 3 metri) blocat între doi pereți aproape verticali ai unei falii de aproape 1000 m. Mult mai exact, în urmă cu aproximativ 50.000 de ani, în timpul ultimei glaciațiuni, marele ghețar ce acoperea întreaga Norvegie a desprins o porțiune de stâncă, a împins-o, a tras-o, a târât-o, a izbit-o de alte roci, până când a ajuns netedă aproape ca un ou, aruncând-o în cele din urmă în falie, unde a rămas înțepenită până în zilele noastre. La Kjeragbolten se ajunge cel mai ușor cu mașina, pornind din Stavanger pe drumul european E39, apoi pe drumul național 45, Fv 975 și Fv 986.
Până la Fv 975 inclusiv, drumul este impecabil și se poate circula în condiții ideală, însă odată intrat la Fv 986, m-am trezit că abia aveam 2 m de asfalt în stânga și în dreapta mașinii. Ca să nu mai zic de nelipsitele oițe, care spre deosebire de cele din România nu era păzite de nimeni. De altfel foarte prietenoase oițele astea: venea fără frică la geamul mașinii, parcă întrebând Domnu', aveți un leu și pentru mine?
Mai există și varianta unei curse de feribot până la Lysebotn, însă asta presupune o porțiune suplimentară destul de serioasă de urcat. În schimb, venind cu mașina pe Fv 986, se ajunge direct la parcarea de unde pornește traseul, ceea ce te scutește de cel puțin o oră de mers în plus doar la dus.
Revenind la mine, am ajuns în parcarea de la baza traseului un pic înainte de ora zece. Rucsacul in spate, calibrat altimetrul de la ceas și GPS și am început să urc. Traseul începe cu o urcare destul de brutală pentru cel cu un nivel de pregătire fizică medie. Pentru mine nu a fost ceva deosebit, deși căram atârnate de mine ori de rucsac două camere și un trepied.
Până la Kjeragbolten, am fost nevoit să străbat două văi adânci, apoi un platou întins relativ ușor de parcurs. Traseul mergea de-a lungul fiordului, uneori chiar aproape de marginea acestuia. Priveliștea era deosebită: în dreapta hăul adânc al Lysefjord, în stânga coame succesive de vârfuri golașe de stâncă, cu foarte puțină vegetație pe ele. Din loc în loc nelipsitele grămezi de pietre (cairn) întâlnite și în Islanda. Datorită frigului și umezelii din aer, am cedat în cele din urmă și am îmbrăcat jacheta impermeabilă. Transpirasem destul de mult datorită ritmului alert în care mărșăluiam (în încercarea de a ajunge cât mai devreme la destinație, înainte câtor mai mai multe persoane).
Aproape de capătul traseul, am reușit să mă rătăcesc, cu tot GPS-ul meu performant. De fapt nu m-am rătăcit, ci doar am fost indus în eroare de configurația terenului. În Norvegia marcajele traseelor turistice nu sunt, în mod surprinzător, la fel de vizibile precum în România. În locul feluritelor forme geometrice de diverse culori, aici (acum de fapt acolo) din loc în loc un „T” de culoare roșie este trasat pe stânci, marcaj care uneori din cauza intemperiilor ajunge să fie mai puțin vizibil.
Așa se face că aproape de capătul traseului, când ceasul îmi arăta mai puțin de 300 de metri până la destinație, nu am mai văzut vreun marcaj de acest gen. Am ignorat acest lucru, urmând direcțiile indicate de GPS până am ajuns la indicatorul de mai jos:
M-am uitat în direcția indicată și nu am văzut decât un șanț nu mai lat de 2 metri. În niciun caz nu pe acolo! mi-am zis. S-o fi jucat vreun inconștient cu stâlpul ori l-a răsucit un vânt mai puternic!
 Și văzând vreo trei turiști care se îndreptau spre sud (aceștia mergeau de fapt către lacul Langavatn), m-am luat după ei. Nu mi-a trebuit decât 300 de mers până să îmi dau seama că eram într-o mare eroare, așa că m-am întors la indicator și am coborât în șan, iar după nici 100 de metri am ajuns la destinație.
Spre norocul meu, zona încă nu se aglomerase. Mi-am instalat camera foto pe trepied, l-am așezat cât de cât stabil pe niște pietre și m-am așezat la o coadă de câteva persoane pentru a urca pe faimosul bolovan.
Poate ca din fotografii unii ar crede că Trolltunga este periculoasă, însă e o impresie falsă. Câtă vreme nu te apropii de margine, Limba-Trolilor este cât se poate de sigură. La Kjeragbolten, abia când mai aveam o persoană în față, am realizat ce risc urmam să îmi asum.
Din fotografiile de pe internet, îmi creasem impresia că sub Kjeragbolten ar fi vreo 10 metri de gol. Greșit: dedesubt este o întreagă falie de cîteva sute de metri. Dar mai mult decât atât, accesul pe stâncă este partea cea mai periculoasă, căci trebuie să pășești pe o porțiune de doar câțiva metri lățime, umedă și înclinată către hăul din spate, cu un singur punct de sprijin constituit dintr-un inel de oțel fixat în stâncă în care abia poți băga un deget. Acum când privesc fotografia de mai jos, mi se pare că ar fi loc suficient, însă vă garantez că atunci când începi să pășești spre bolovan lățimea începe să se reducă în mod considerabil.
Când mi-a venit rândul să urc, am pășit cu grijă, am apucat strâns inelul din stâncă și nu i-am dat drumul până când nu am trecut complet cu întreg corpul de colțul stâncii de lângă bolovan. În spatele meu, o prăpastie fără fund, în care dacă aș fi căzut, aș fi fost cu siguranță mort de groază înainte de atinge solul, precum victimele de la World Trade Center din 11 septembrie.  Nu sunt genul de fricos, dar experiența urcării pe Kjeragbolten a fost destul de intensă!
Cocoțat în vârf, am rugat unul din cei rămași jos să apese de câteva ori declanșatorul camerei. Câteva cadre cu mine mândru tare și apoi am trecut înapoi pe poteca lată de câțiva centimetri către siguranța platoului stâncos de unde plecasem. Uffff, am făcut-o și pe asta!
Vremea dădea să se strice, așa că mi-am strâns lucrurile și am pornit-o înapoi pe același traseu. Dinspre Lysebotn începeau să vină grupuri masive de turiști, iar coadă de la „urcare” pe bolovan se mărise considerabil. Am reușit să ajung în parcare înainte de a începe ploaia și întrucât îmi era foame și îmi intrase și frigul în oase, m-am oprit la restaurantul alăturat, unde pentru o sumă fabuloasă am luat o supă de pește și o porție de pește cu cartofi prăjiți.
Urmează ghețarul Bruabreen...

No Comments Yet.

Leave a comment