Monestir de Montserrat – Sant Jeroni

Blog

Monestir de Montserrat – Sant Jeroni

În dimineața celei de-a doua zile după sosirea la Barcelona, m-am trezit devreme, m-am încălțat cu bocancii de munte, mi-am luat ruscacul în spinare și am ieșit pe ușa hotelului în stradă. În contrast cu aglomerația din ziua sosirii, am avut surpriza să constat că la acea oră matinală singurii oameni ieșiți pe stradă erau doar câțiva turiști. Spaniolii (sau cel puțin catalonii) „privesc” cu respect duminica și profită de ea pentru a se odihni și a-și încărca bateriile, în așteptarea unei noi săptămâni de muncă.
Nu am pierdut prea multă vreme cu fotografiatul (câteva cadre cu Casa Milà, Casa Batlló și Casa Amatller) și am coborât degrabă la metrou, îndreptându-mă către stația Plaça d'Espanya, acolo unde rețeaua de metrou aparținând TMB avea corespondență cu liniile de tren ale FGC. Destinația mea finală era Manresa (acolo unde un văr se stabilise în urmă cu peste 15 ani), însă nu acesta era scopul principal al călătoriei: aproximativ la jumătatea distanței dintre Barcelona și Manresa se află Masivul Montserrat, o formațiune muntoasă de roci sedimentare având aspectul unor dinți de fierăstrău (monteserrat în catalană - fierăstrău).

Autor: Josep Renalias
Pentru turiști, obiectivul principal al zonei este Monestir de Montserrat, abația benedictină fondată în secolul 11 și construită aproape de creastă muntelui pe un versant deosebit de abrupt, aproape vertical.
Folosind automatele din incinta stației, am cumpărat un bilet corespunzător zonei 6 pentru a ajunge la Manresa. Pentru cei care însă doresc vizitarea mănăstirii, FGC pune la dispoziție bilete „mixte”, care acoperă atât transportul pe calea ferată până la poalele muntelui, cât și ascensiunea până la mănăstire cu telecabina ori trenul cu cremalieră, dar și traseele de funicular către Sant Joan și Santa Cova. Dar despre acestea mai târziu...
După ce am scanat biletul și am intrat în incinta stației FGC, am căutat un automat pentru snackuri. Am găsit imediat unul, dar... din nefericire nu realizasem încă că nu eram în Norvegia ori Islanda, unde poți plăti cu cardul la orice comerciant ambulant: automatul funcționa doar cu monezi. Trenul în direcția Manresa (Linia R5) urma să plece peste 45 de minute, stomacul deja protesta, iar eu nu prea eram dispus să aștept aproape două ore pentru a-mi astâmpăra foamea sus la mănăstire. Însă biletul era deja scanat și dacă ieșeam din incinta stației pierdeam contravaloarea călătoriei (aprox. 7.50 EUR). În cele din urmă, foamea a învins zgârcenia, așa că am recuperat din coșul de gunoi biletul (spre deosebire de TMB, FGC cere să scanezi biletul și la ieșirea din stații), am trecut în sens invers prin poarta automată și am căutat un fast-food pe culoarele ce leagă stația de metro TMB cu stația de tren FGC. Un sandwich generos și două recipiente cu apă și-a găsit loc în rucsac și am profitat apoi de ocazie să ies un pic la suprafață pentru a face câteva fotografii în Plaça d'Espanya.
Aproape de ora plecării trenului, am reintrat înapoi în stație (bineînțeles după achiziționarea unui nou bilet până la Manresa) și m-am urcat în tren. Majoritatea călătorilor erau turiști care se îndreptau ca și mine către Montserrat. Mi-am găsit un loc mai retras, mi-am scos camera foto și m-am așezat comod. La ora plecării, trenul s-a pus în mișcare, însă aproape jumătate de oră nu am avut ce fotografia, căci în zonele centrale ale Barcelonei trenul merge doar prin subteran, astfel că abia spre periferie am văzut din nou  lumina soarelui.
 Drumul până la Montserrat a durat aproximativ o oră. Există două stații care fac legătura cu mănăstirea: Montserrat Aeri (de unde se pleacă cu telecabina) și Monistrol de Montserrat (legătură cu trenul cu cremalieră). Pentru urcare am ales telecabina, așa că am coborât în stația Aeri. Bineînțeles, împreună cu 90% din călători, „orientați” mai bine ca mine și care s-au așezat imediat la coada din stația de teleferic, în timp ce eu pierdeam vremea făcând fotografii ale peisajului.
În fața mea se ridica un versant aproape vertical de rocă gălbuie, acoperit cu vegetație săracă înspre poale și aproape golaș înspre vârf. Undeva sus, la îmbinarea a două creste terminale, pe buza prăpăstiei se zărea un complex de clădiri impunătoare din rocă de aceași culoare cu stânca muntelui. Pentru mine, care văzusem anterior fotografii făcute din aproximativ același loc, nu a fost prea greu de identificat mănăstirea, însă o persoană în cunoștință de cauză ar avea ceva dificultăți în a o localiza.
Long story short, după aproximativ 35-40 de minute de la coborârea din tren, am reușit să urc în telecabină. Ușile s-au închis în urma mea și cu zmucitură ușoară cutia din metal galben s-a pus în mișcare, urcând silențios pe cabluri către terminalul de sus. Pe măsură ce înaintam, sub ochi ni se desfășura o panoramă vastă a Cataluniei, de la periferie Barcelonei și până departe în interior. Ba mai mult, când ne-am ridicat suficient de mult, în depărtate s-a putut zări lanțul muntos al Pirineilor, ale căror creste erau încă acoperite de zăpadă.
După nici zece minute de la placerea de jos, eram pe platforma terminalului de sosire. Am prins câteva fotografii ale văii de jos și apoi m-am îndreptat în pas vioi către abație.
Monestir de Montserrat este la acest moment mai mult decât o abație în vârf de munte. Prima fundație a fost începută aici în secolul 11, însă cu timpul noi și noi clădiri s-au adăugat pe un platou îngust situat aproape de partea superioară a crestei: biserici, tipografie, muzeu, magazine, restaurant, hoteluri, stație de tren și de teleferic, dar și o parcare încăpătoare pentru turiști. La momentul la care am ajuns, o nouă clădire cu destinația de hotel era în curs de finalizare aproape de capătul de est al platoului. De asemenea, de pe platou pornesc două linii de funicular: una în sus către Sant Joan și altă descendentă către capela și altarul de la Santa Cova.
După câteva fotografii la repezeală, am mers până în extremitatea estică a complexului unde am identificat locul pentru care sosisem de fapt: traseul către vârful Sant Jeroni, cel mai înalt punct al Cataluniei, situat la 1.236 m altitudine. Nu a fost prea greu, căci un panou destul de vizibil indica distanța și timpul aproximativ necesar parcurgerii traseului. Mi-am potrivit mai bine rucsacul în spate, am verificat șireturile bocancilor, am luat o înghițiută de apă și am pornit.
Prima parte a traseului este cea mai dificilă. Se urcă pe scări din beton sau lespezi foarte abrupte (toate porțiunile dificile ale traseului sunt amenajate cu scări sau poteci), astfel că pe această sector de traseu se câștigă cea mai multă altitudine. Avantajul este că vegetația înaltă te ferește de căldura soarelui și împiedică deshidratarea.
Am început să depășesc constant turiștii de weekend și familiiile cu copii mici ce se deplasau mai încet, însă la rândul meu eram depășit de alții mult bine pregătiți fizic decât mine. Am văzut cu această ocazie persoane de aproximativ 50-55 ani, care m-au depășit în fugă în drum către vârf și care deja erau pe traseul de coborâre când eu încă nu finalizasem urcarea. O bună ocazie să realizez că ar trebui și eu să iau măsuri cât mai urgente pentru a intra în formă, dacă aș avea de gând să particip în cursul anului la vreo cursă montană, așa cum mi-am propus.
După un șir de scări înguste ce se strecurau printre două stânci masive, am ieșit pe o poțiune deschisă de unde drumul a început să șerpuiască pe versantul muntelui. În partea stângă o vale adâncă și apoi un șir de vârfuri proeminente, rotunjite și șlefuite de sute de mii de ani de intemperii. În dreapta, alte stânci imense, de asemenea fără asperități. Peisajul (exceptând "formatul" rocilor) era asemănător celui din Munții Măcinului: arid, cu vegetație destul de săracă, fără surse de apă. Doar niște bălți rămase în urma precipitațiilor căzute cel mai probabil în ziua precedentă se mai zăreau în locurile unde apa pluvială se acumulase în cantități mai mari.
După ce o vreme drumul urcase lent, dar constant, am început din nou să cobor către o vale împădurită. Pe de o parte m-am bucurat să depun mai puțin efort, însă pe de altă parte mi-am dat seama că altitudinea pierdută în acest fel trebuia până la urmă să o recuperez din nou mai târziu. Cel puțin o perioadă de vreme am fost ferit de razele soarelui, care chiar și la mijlocul lui martie erau destul de puternice. Bănuiesc că vara parcurgerea traseului este o chestie destul de solicitantă din punct de vedere al asigurării hidratării, ceva de genul hoinărelii către Țuțuiatu.
Veme de aproape un sfert de oră am mers prin acea pădurice firavă, crescută aproape din stâncă muntelui. Nici măcar solul nu era acoperit de vegetație măruntă, ci doar de pietre mai mari sau mici. Spre capătul acesteia am reînceput să urc, până când la un moment dat am ajuns la intersecția cu un alt traseu către vârf (Cami Nou - Drunul Nou), care pornea de la Sant Joan și care deși mai lung, era mai puțin abrupt. Ambele trasee erau încărcate pe GPS, însă m-am decis ca la întoarcere să merg tot pe Cami Vell (Drumul Vechi).
Am pornit mai departe către vârf pe un drum unde porțiunile amenajate alternau cu cele naturale. Imi venea mult mai îndemână să urc pe o rampă dreaptă din beton ori pe trepte cu balustradă de sprijin, însă intervenția umană stricase un pic farmecul locului. După ce am depășit o capelă încă în construcție, am ieșit definitiv din pădure.
După 1 oră și 13 minute de la plecare, am atins vârful Sant Jeroni, o platformă betonată de formă hexagonală, cu balustrade de jur împrejur și aflată pe marginea unui versant abrupt către partea de nord. În mijlocul platformei era amplasat un... "nu știu ce" cilindric din beton, cu un sigiliu metalic deasupra, pe care turiști sosiți deja înaintea mea îl foloseau drept postament pemtru a se fotografia.
Inutil să spun că priveliștea era mai mult decât superbă; cel puțin către nord, unde vizibilitatea nu era obstrucționată de nicio formațiunea stâncoasă, puteai vedea întreaga Catalonie, până la lanțul înzăpezit al Pirineilor. Unii spun că în zilele foarte senine se poate vedea chiar și insula Mallorca, însă nu am stat să o caut în acele momente. Câteva fotografii pe platformă și m-am retras apoi mai spre baza vârfului, unde timp de aproape jumătate de oră m-am rehidratat și mi-am uscat primul strat de îmbrăcăminte ce se îmbibase cu transpirație.
Nu am pierdut prea multă vreme și am pornit înapoi către "basecamp", în cazul de față mănăstirea Montserrat. După nici 55 minute zăream din nou turnul abației.
Am mai făcut câteva fotografii, am luat două calupuri de brânză vândute de comercinații ambulanți de pe esplanada abației și m-am îndreptat către stația trenului cu cremalieră (Cremalera de Montserrat) care m-a dus în stația Monestir de Montserrat, de unde apoi mi-am continuat drumul cu o cursă regulată către Manresa.
Just ignore the photos... Relive mi le-a amestecat de minune: cele de pe traseu le-a plasat pe vârf și cele  de pe vârf le-a împrăștiat pe tot traseul și chiar nu am de gând să plătesc 11 USD / lună doar pentru a rearanja fotografiile.

No Comments Yet.

Leave a comment