Trolltunga Zero Dark Thirty 🇧🇻

Blog

Trolltunga Zero Dark Thirty 🇧🇻

Zero Dark Thirty sau Oh-Dark-Thirty este o expresie informală, parte a slangului militar american/NATO, fiind echivalent al românescului Cu noaptea în cap. 
Înainte de a începe, priviți cu atenție fotografia de mai jos: este partea nevăzută a fenomenului Trolltunga. Dacă în urmă cu zece ani, mai puțin de 1000 de persoane vizitau anual celebra "limbă", la acest moment aproximativ 70.000 - 80.000 de turiști pornesc la drum pe traseul de 14 kilometri la capătul căruia se află stâncă buclucașă. Aceasta se datorează, cel mai probabil, promovării excesive în mediul online. Rezultatul: în plin sezon, adică lunile iulie-august, la orele de vârf poți sta la coadă chiar și trei ore (da, TREI ORE) pentru a face câteva fotografii timp de două minute.
Cu aceste lucruri în minte, în cea de-a cincea zi m-am trezit pe la 04.30. Planul meu era să fiu printre primii pe traseu, astfel încât să evit aglomeraţia din timpul zilei. Rucsacul și hainele erau pregătite din seara precedentă; nu a trebuit decât să mănânc un pic mai consistent, să beau un ceai negru, să mă îmbrac şi.... p-aici ţi-e drumul! Am sărit în maşină şi Spre Tyssedal! To the Laughing Place!
La ieşirea din Tyssedaltunnelen (şi când spun ieşire mă refer imediat după ieşire, încât nici Waze nu are timp să se dezmeticească) am virat către dreapta pe un drum ce şerpuia la început printre casele adormite cufundate în beznă, apoi din ce în ce mai îngust, pe coasta muntelui.
Pentru a porni către Trolltunga, cel care se deplasează cu maşina are la dispoziţie două variante de parcare:
- prima este parcarea P2 din Skjeggedal, situată la capătul traseului "clasic" (tarif - 500 NOK / zi)
- cea de-a doua este parcarea P3, construită recent la Mågelitopp, la care accesul se face (cel puţin în plin sezon) doar pe bază de rezervare prealabilă (tarif - 700NOK / zi):
Prin urmare,
(a) fie parchezi la P2 şi porneşti pe jos
(b) fie parchezi la P2, iei o cursă de microbuz către P3 şi scapi de cea mai istovitoare porţiune (4,3 km cu o diferenţă de nivel de 400 m)
(c) fie îţi faci rezervare la P3 şi porneşti direct de acolo.
La nici 06.00, când soarele încă nu apucase să lumineze valea lacului Vetlavatnet, eram deja coborât din maşină la P2. Câtă... naivitate din partea mea! Nici gând să fiu printre primii pe traseu: parcarea era deja ocupată în proporţie de 90%, iar printre maşini mişunau peste 200 de oameni cu rucsacurile în spinare, gata să se ia de piept cu muntele. Pierdusem startul de la început, aşa că trebuia să recuperez pe traseu.
După cum spuneam mai sus, prima porţiune a traseul constă dintr-o "bucată" de puţin peste 4 km, care urcă abrupt în serpentine către platoul de deasupra. Iniţial am intenţionat să iau microbuzul către parcarea superioară de la Mågelitopp, însă după câteva momente de reflecţie m-am răzgândit: Dacă am venit în Norvegia pentru Trolltunga, atunci să fac traseul aşa cum trebuie, fără scurtături! Mi-am strâns bretelele rucsacului, am verificat dacă trepiedul e bine fixat la baza acestuia şi am atacat hotărât panta. În faţa mea, o altă persoană (un bărbat) mergea păşind hotărât, iar după călcătură mi-am dat seama că are experienţă de mers pe munte.
Mi-a luat undeva în jur de 35-45 de minute să termin porţiunea de serpentine de la început, până când aproape pe nesimţite panta s-a "îndulcit". Am ieşit de pe asfalt şi am pornit pe poteca stâncoasă, la începutul căreia un indicator mă anunţa că mai am 10 km până la Trolltunga.
Din acest punct am mai parcurs o porţiune plată lungă de aproximativ un kilometru, apoi am atacat o nouă pantă, practic o lespede întinsă şi netedă, de după creasta căreia începea să apară soarele. Alături de mine pe traseu, oameni de toate felurile: bărbaţi, femei sau copii, tineri şi bătrâni, localnici sau străini, europeni, ruşi sau asiatici (nu există obiectiv turistic fără aceştia din urmă!), experimentaţi sau "pantofari". Eram hotărât să ajung cât mai devreme, aşa că am mărit cadenţa. Acasă, pe asfalt aş fi alergat 10 km în mai puţin de o oră; aici mi-au trebuit cam 2 ore să ajung la capăt.
După ce am depășit porțiunea celei de-a doua pante, drumul a devenit mult mai uşor. Am mărit pasul, în încercarea de a-l ajunge pe cel care pornise pe serpentine înaintea mea, însă nu am reuşit. Ba mai mult, la un moment dat am şi fost depăşit de alt bărbat îmbrăcat într-un echipament ce amintea de cel de alergare; însă aceştia doi au fost singurii care "mi-au dat clasă" în acea zi. Unul câte unul, am început să îi depăşesc pe cei care, într-un şir lung ce se întindea dinccolo de linia orizontului, se îndreptau către Trolltunga.
Traseul către Trolltunga este definit peste tot pe internet ca fiind solicitant (demanding). Caracterizarea este una din perspectiva turistului mediu, fără un nivel de pregătire fizică deosebit de ridicat. Poate fi privit ca dificil doar luând în considerare lungimea acestuia (14 km doar dus), însă din punct de vedere al accesibilităţii eu l-aş caracteriza ca fiind cel mult mediu. Practic, după cei 4 km de serpentine şi panta ce i-a urmat apoi, traseul este unul plat (atât de plat cât poate fi considerat un platou montan), fără urcuşuri sau coborâşuri semnificative; această porţiune am parcurs-o în mai puţin de 2 ore, fără să mă opresc decât pentru a bea puţină apă din pâraiele ce curgeau din dreapta dinspre munte şi se vărsau în stânga mea în lacul Ringedalsvatnet.
Şi că veni vorba de Ringedalsvatnet, priveliştea ce te însoţeşte pe traseu, în special la primele ore ale dimineţii, este una fabuloasă. Când am început să mă apropii de destinaţie, terenul a devenit un pic mai accidentat. Aici, spre capătul traseului, straturi paralele de roci ieşeau din sol, formând pinteni proeminenţi ce aminteau de Trolltunga.
Mă apropiam din ce în ce mai mult de capătul lacului, semn că punctul final era din ce în ce mai aproape. Cu puţin înainte de ora 09.00, după 2 ore, 55 de minute şi 53 de secunde ajunsesem la faimoasă limbă a trolilor.
Începea Operaţiunea Fotografierea. Când eşti cu cineva este uşor să faci eventual schimb, însă de unul singur trebuie să apelezi fie la o telecomandă pentru camera foto, fie la ajutorul unei alte persoane. Eram pregătit pentru prima variantă, folosind telefonul mobil pe post de telecomandă. Prima dată am vrut să instalez trepiedul undeva sus, pe platoul de deasupra, însă riscam să mi-l dărâme cineva mai neatent, împingându-l în prăpastia de 700 de metri de dedesubt. Apoi l-am poziţionat la baza "limbii" şi când mi-a venit rândul, am tras câteva cadre acţionând camera cu telefonul. Poblema a fost că nu realizasem că în acest mod declanşarea camerei era instantanee, surprinzându-mă de fiecare dată... cu capul în jos, privind ecranul Blackberry-ului. Vă puteţi închipui dezamăgirea atunci când am realizat că va trebui să stau din nou la rând, rând care deja începuse să capete nişte dimensiuni deloc neglijabile.
Nu am avut altă variantă decât să apelez la ajutorul unei perechi de turişti germani poziţionaţi la rând în faţa mea, care s-au dovedit mai mult decât amabili să mă ajute. Scăpat de o grijă, am aşteptat răbdător să ne vină rândul, până când pe Trolltunga a urcat o familie de indieni. Şi din momentul acela au început show-ul marca Bollywood: mama cu tatăl, mama cu fiicele, mama cu prima fiică, mama cu a doua fiică, tatăl cu prima fiică, tatăl cu a doua fiică, tatăl cu ambele fiice, toţi patru, tatăl singur cântând O sole mio, cele două fiice împreună, fiica cea mică în vreo zece poziţii de yoga... Occidentalii au de regulă bun-simţ (mult prea mult simţ, după părerea mea) şi nu s-au încumetat să le reproşeze ceva, deşi nişte reguli de bună creştere ar fi impus ca după vreo zece fotografii să te simţi şi să cedezi totuşi locul. Eu în schimb fierbeam pe dinăuntru, iar în spatele meu doi italieni deja scăpau printre dinţi Porca miseria, Va’ a fare in c**o! şi F*ttiti!. În cele din urmă, cu un Sorry, guys! de complezenţă, familia de indieni a eliberat locul pentru alţii.
Unii se poziţionau pe marginea stâncii, cu picioarele atârnând deasupra hăului de dedesubt. Este un pariu mai mult decât riscant: în septembrie 2015 o australiancă a căzut în prăpastie, cadavrul fiind recuperat 24 ore mai târziu cu ajutorul unui elicopter. Când în cele din urmă mi-a venit rândul, am preferat să rămân în siguranţă la minim doi metri de fiecare latură.
Am părăsit stânca şi am urcat la loc pe platou, mulţumindu-le turiştilor germani care mă ajutaseră. Am stat de vorbă cu ei aproximativ 20 minute, cât am mâncat ceva şi ne-am potolit revolta stomacului. Era trecut de ora 10 şi deja am pornit înapoi către Tyssedal. De data aceasta însă nu mă mai grăbeam. Ba chiar mi-am permis să opresc de vreo două ori pe traseu, să instalez camera video pe trepied şi să o las să filmeze curgerea lină a norilor pe cer.
Când mai aveam doar 4 km, mi s-a terminat rezerva de apă. Deja izvoarele dispăruseră, aşa că am reintrat pe porţiunea de asfalt cu gâtul uscat. Dar nu mai aveam mult; de sus deja zăream parcarea şi lângă ea, apa lacului de acumulare ce se prefigura a fi foarte rece. După o scurtă escală la un mic magazin de unde mi-am luat o apă minerală (şi un rucsac de alergare), m-am oprit pe mal, mi-am dat jos bocancii şi şosetele şi am intrat cu picioarele în apa rece ca scoasă de la congelator. Sunetul de uşurare pe care l-am scos a fost mai mult decât amuzant pentru cei trei băieţi ce se odihneau zece metri mai încolo, deşi am realizat că şi ei experimentaseră calmarea tălpilor inflamate în apa de munte.

No Comments Yet.

Leave a comment