Ciucaș X3 – primul trail semimaraton

Blog

Ciucaș X3 – primul trail semimaraton

Milioane de americani aleargă. Aleargă pentru a fi în formă, pentru sănătatea aparatului cardiovascular, pentru senzația dată de endorfine. În 2003 un număr de record de 460.000 de oameni au participat la cel puțin unul dintre nenumăratele maratoane din țară. Și-au depășit limitele de rezistență pentru a alerga 42 km.
Dar mai este un grup de alergători, mai mic și mai necunoscut, un grup de oameni numiți ultramaratoniști. Pentru noi, un maraton este doar încălzirea. Cursele noastre sunt de 80, de 160 km. Putem alerga 24 de ore fără să dormim, abia dacă facem pauze de mâncare sau apă, câteodată nu folosim nici măcar toaleta. Alergăm în sus și în jos pe munți; prin Valea Morții în mijlocul verii sau la Polul Sud.
Dean Karnazes - Ultramaratonistul

 

Paragrafele de mai sus le-am citit din întâmplare într-o postare sugerată apărută pe contul de Facebook. Până atunci nu auzisem niciodată termenul ultramaraton. Ce pisici o mai fi și asta? m-am întrebat, iar curiozitatea m-a împins să caut informații online despre acest gen de curse.
Alergare de 80 km? 100 km??? Pe munte??? Nu, pe bune! Chiar există așa ceva? Și aproape imediat „partea întunecată a Forței" mi-a șoptit la ureche: Oare aș putea și eu?
Bineînțeles că imediat rațiunea m-a adus cu picioarele pe pământ: nici gând să pot alerga 100 km. Nici la acest moment, după ce m-am antrenat o vară întreagă, nu sunt sigur că voi putea termina un simplu maraton montan. Însă căutarea informațiilor pe internet mi-a adus în fața ochilor informații cu o mulțime de alergări montane ce urmau să se desfășoare peste tot în România în cursul anului 2018. Brașov, Transilvania 100K, Maratonul 7500 din Bucegi, Via Theresia din Munții Călimani, Ciucaș X3 și mai presus de toate celebrele curse 2X2 și X2 din Munții Făgărași sau maratonul Piatra Craiului, acolo unde nici acum nu am fost în stare să urc la pas. Fiecare din aceste evenimente aveau „frați” mai mici cu distanțe de 15 sau cel mai adesea, 21 km.
21 km? Părea fezabil. La prima vedere, căci după ce ani la rând „antrenamentul” s-a limitat la alergat maxim 3-4 km și aceia finalizați cu limba scoasă, un semimaraton (și montan pe deasupra) nu e chiar așa ușor de realizat.
Undeva spre sfârșitul primăverii, m-am decis totuși să încerc. Nu aveam mai nimic de pierdut, doar timpul necesar antrenamentelor, iar alergatul nu putea decât să fie benefic pentru sănătate. Am început să cântăresc toate variantele pe care le aveam la dispoziție. Vara batea la ușă, așa că în mod rezonabil puteam spera să fiu într-o formă cât de cât acceptabilă abia prin luna august. Prin urmare, toate cursele de până atunci ieșeau din discuție. Cât privește cele începând cu luna august, am început să elimin una câte una:
- X2 Race din Făgăraș ieșea din discuție: era o cursă foarte dificilă, iar pentru înscriere era necesar ca participantul să fi terminat, cu cel mult 18 luni înainte de start, cel puțin o cursă de minim 15km lungime și +1000 m diferență pozitivă de nivel
- Semimaratonul Via Theresia era un pic cam departe, iar în august nu mai aveam concediu ca să pot pleca cu cel puțin 24 h înainte de start
- Maratonul din Piatra Craiului era... maraton și era... în Piatra Craiului. Cine a mers în acest masiv muntos știe că este poate cel mai abrupt și dificil din toată România.
Mai rămânea Ciucaș X3, iar varianta mi se părea deosebit de convenabilă: destul de aproape de localitatea de domiciliu și suficient de îndepărtat pentru a avea timp să intru într-o formă fizică decentă. Ciucaș X3 să fie, am zis și m-am înscris pe loc.
Înscrierea a fost partea ușoară. Începând undeva cu luna mai, am început timid să alerg pe faleza Dunării, la început pe distanțe scurte de maxim 3 km. De la început mi-am dat seama că în timpul cursei urma să am un handicap serios: alergam pe teren aproape plat, cu pante line, în timp ce pe munte urma să am o diferență de nivel de +1300 m, așa ca am încercat să compensez lipsa cu parcurgerea scărilor ce făceau legătura dintre faleza inferioară și cea superioară.
Undeva în luna iunie, am reușit primii 5K. (Observați că deja am început să folosesc prescurtări specifice alergătorilor de anduranță). Totuși, frecvența curselor era încă destul de scăzută; simțeam că nu mă mobilizez încă cum trebuie. Lucrurile au început însă să se schimbe în iulie, atunci când în sfârșit am reușit să intru în concediu. Puteam face fără probleme un 5K sau chiar un 5K plus toate scările de pe traseu. Aproape săptămânal reușeam și un 10K, chiar dacă la final abia mai respiram.
Datorită căldurilor din timpul verii, eram nevoit să mă trezesc undeva la 5.30 dimineață și să ies la alergare când soarele nici nu se ridicase deasupra orizontului, iar aerul era încă respirabil. Între timp, devoram fără încetare toate videoclipurile de pe Youtube care se refereau la trail running, ultramarathon, running tips. Am renunțat la încălțămintea sport folosită până la acel moment și mi-am cumpărat o altă pereche special pentru acest gen de alergare, cu talpa mai rigidă și cu crampoane solide. Mi-am comandat de pe Amazon un rucsac de hidratare, pentru a putea căra cu mine apa și mâncarea pe durata întregii curse. Pe traseu aveam trei puncte de alimentare și rehidratare, dar nu vroiam să risc să leșin de sete prin munți. Am schimbat alimentația și am ajuns de la aproape 74 la 69 kg.
Spre mijlocul lunii august am realizat că am o problemă serioasă: mă procopsisem cu o afecțiune care îmi ținea aproape în permanență căile respiratorii superioare congestionate. Ceaiuri fierbinți, șervețele nazale, însă nu reușeam să scap nici chip. Într-una din dimineți am fost nevoit să întrerup alergarea după nici 20 de minute, căci devenise imposibil să mai respir.
După o noapte în care am dormit doar 2 ore și m-am trezit ca și cum un camion ar fi trecut peste mine, am început să îmi pun serios problema dacă voi mai putea participa la cursă. Pe de o parte îmi părea rău de tot efortul depus în perioada verii; NICIODATĂ nu reușisem o asemenea mobilizare. Pe de altă parte, afecțiunea nu avea de gând să cedeze, cu fiecare zi părând că pune stăpânire din ce în ce mai mult pe plămânii mei.
Târziu, am decis că trebuie să apelez la antihistaminice, căci în stadiul în care eram nici nu putea fi vorba să alerg 21K pe un traseu de munte. Încet-încet, organismul a început să reacționeze împotriva afecțiunii, însă până la data cursei nu reușisem încă să am nici măcar o singură noapte în care să nu fie nevoie să mă trezesc măcar de 2-3 ori pentru a-mi curăța nasul.
Cu o săptămână înainte de cursă am decis că trebuie să încerc un 21K. Aceasta însemna dublul distanței maxime parcurse până atunci, adică patru ture complete de faleză. Într-o duminică am reușit să trec de pragul 20K, însă ultimii trei km i-am parcurs mai mult mergând, datorită unei dureri puternice în zona genunchiului drept, cel mai probabil din cauza alergării pe asfalt. Până aici mi-a fost, am spus furios la sfârșit. Dacă în șase zile nu avea să treacă, puteam să mă duc doar ca spectator. Nu am mai alergat deloc în tot acest timp, de teamă să nu agravez problema.
Pe 7 septembrie am plecat către Cheia. Cazarea o făcusem destul de târziu, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu o cameră la aproape 30 km de locul competiției, undeva spre Săcele. Drumul parcurs a fost o alegere mai mult decât proastă: întrucât DN 1A face legătura între Ploiești (centru industrial petrolier) și Brașov, șoseaua era aglomerată cu cisterne aproape imposibil de depășit pe serpentinele extrem de strânse. La ora 21.00 era programată ședința tehnică pentru semimaraton, însă a trebuit din păcate să renunț la ea.
Undeva în jur de 21.30 am reușit să mă cazez. După ce mi-am desfăcut bagajele, am trecut la masa de seară: burger de vită cu șuncă și cartofi prăjiți. Era încununarea unei zile pline de carbohidrați: cereale cu lapte și frittata dimineață, rigatoni al forno la prânz, plus două felii de pizza pe drum.
În timpul nopții, m-am trezit în sunetul unei ploi torențiale ce bătea în geam. Pfff, minunat! Exact ce îmi trebuia! am mormăit în sinea mea, înainte de a adormi la loc.
La ora 06.30 eram în picioare. Spălat, îmbrăcat, mâncat ceva ușor (smochine si un baton de cereale), băut un Pepsi și peste 45 de minute eram deja pe drum. În jur de 08.00 eram la Cheia, care deja intrase în febra curselor. La ora 06.00, când încă nu se crăpase de ziuă, porniseră pe traseu cei de la ultramaraton. La sala de sport am trecut prin formalitățile înscrierii, mi-am ridicat kit-ul de concurs (număr, brățară și o pereche de șosete) și pachetul promoțional oferit de sponosrul principal al evenimentului (un gel de duș, un deodorant și o cremă de mâini de la Nivea), iar apoi am început să îmi pierd vremea prin zonă: am căscat gura pe la standurile de articole sportive, am făcut o scurtă recunoaștere o zonei de start și m-am plimbat fără rost printre corturile montate în zonă.
Cu jumătate de oră înainte de start, am luat o decizie ce avea să se dovedească mai mult decât inspirată: m-am întors la mașină și mi-am schimbat tricoul cu mânecă scurtă cu o bluză termică cu mâneci lungi. Știam că sunt o fire mai friguroasă, iar din cât puteam vedea de jos de la start, sus pe creastă vremea nu era chiar blândă.
Ora 10.00 - s-a dat startul. Cu muzica lui Ennio Morricone răsunându-mi în urechi, am început să alerg. Îmi impusesem să nu alerg într-un ritm mai rapid decât 6 min / km, astfel încât să îmi păstrez în mod judicios rezervele de energie până la sfârșitul cursei.
Traseul semimaratonului pornea din centrul localității Cheia, pe lângă stația de radiocomunicații prin satelit, traversa DN 1A, apoi începea să urce coasta muntelui spre culmea Buzăianu. După ce am trecut de drumul național și am intrat în pădure, după nici zece minute am hotărât să mă opresc din alergat și să continui la pas. Nu avea niciun rost să mă forțez în urcare, mai ales că bănuiam că mai încolo înclinația urma să devină mai accentuată.
Muzica îmi răsuna în căștile băgate în urechi. La un moment dat le-am scos de curiozitate pentru a „lua pulsul” celor din jurul meu. Zumzetul din primele momente ale cursei fusese înlocuit de o liniște apăsătoare, tulburată doar de respirația grea a alergătorilor. Încercam să depășesc doar atunci când eram sigur că nu presupunea eforturi deosebite; în rest, îmi păstram ritmul meu propriu, fără să mă intereseze cei din jur.
Foto: KANDELA - Razvan Draghici (preluată de pe pagina Facebook Ciucaș X3)
Când am ieșit din pădure, am realizat că abia de acum greul începea: în față aveam un prim vârf stâncos, care îmi amintea de „zimții” muntoși de la Montserrat. Înaintea mea un șir lung de furnicuțe (semi)maratoniste; în spate alt șir la fel de lung. Cu toții tropăiam încercând să ne cățărăm cât mai repede și mai sus, trecând peste stânci și bolovani, ocolind trunchiurile de copaci căzuți și aplecându-ne pe sub crengile brazilor lăsate spre pământ.
Foto: Fisheye.ro (preluată de pe pagina Facebook Ciucaș X3)
Începând de aici, am avut un șir de piscuri și pisculețe care mă duceau tot mai sus. Anterior plecării îmi încărcasem în ceas traseul GPS al cursei, așa că puteam urmări în timp real distanța parcursă până la acel moment, dar mai ales poziția aproximativă din punct de vedere al altitudinii. După o perioadă de mers pe creastă, am început să verific din ce în ce mai des ceasul: Mai e mult până în vârf? (Gogule, mai e mult până departe?)
O porțiune de potecă îngustă cu cabluri și aproape că am ajuns pe Gropșoarele (1883 m). Undeva în stânga mea era Muntele Roșu, numit în acest fel pentru că primăvara se colorează într-o nuanță roș-violet datorită rododendronului ce înflorește pe pantele sale.
Și în sfârșit am atins cel mai înalt punct al traseului! Din acest moment al cursei, cu două mici excepții aveam să merg doar în coborâre. Spre Răscruce! În jur, scăpat de constrângerile potecilor înguste, plutonul se răsfirase așa că am început să alerg de-a binelea.
Foto: Victor Grigore (preluată de pe pagina Facebook Ciucaș X3)
Fără să îmi dau seama, deja trecuseră două ore de la momentul startului. Și încă nu eram nici la jumătatea traseului! Aruncând o privire spre stânga, am zărit la câțiva kilometri pe partea opusă a văii o cabană. O fi Cabana Ciucaș sau Muntele Roșu?
Din când în când treceam pe lângă fotografi, care ne imortalizau performanțele jalnice. Mă gândeam la cei de la ultramaraton, care deja aveau șase ore de când alergau și alte șapte ore (câștigătorul cursei) până la finish. Vântul batea cu putere aici sus și în combinație cu transpirația îmi crea o senzație neplăcută de frig profund. M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi păstrat pe mine tricoul cu mânecă scurtă cu care mă îmbrăcasem inițial; probabil că aș fi fost nevoit să îmi pun pe mine bluza de vânt ce o aveam în rucsac.
După aproximativ 20-30 minute de alergat, mi-am dat seama cu groază că durerea de genunchi începe să-mi revină. Am luat o decizie riscantă: am continuat să alerg, iar după altă jumătate de oră am realizat că nu mai simțeam nimic.
La Răscruce am cotit către stânga și am continuat printr-o porțiune de pădure, apoi am ieșit iar la lumină, pe o porțiune de urcare ușoară. Hai că se poate! Am trecut deja de mijlocul cursei! În față a apărut dintr-o dată Cabana Ciucaș, al doilea punct de alimentare și hidratare.
Foto: Fisheye.ro (preluată de pe pagina Facebook Ciucaș X3)
La Cabana Ciucaș am zăbovit ceva mai mult timp. Organizarea Ciucaș X3 este recunoscută ca fiind una excelentă: pe masa punctului de alimentare găseai aproape tot ce ți-ai fi putut dori - covrigei, castraveciori murați, alune, ciocolată, fursecuri, banane, pișcoturi, piersici, lămâi, portocale, măsline, bomboane, apă minerală, băuturi cu electroliți, cola. Mai că-mi venea să abandonez cursa și să mă așez la bufetul suedez din fața mea. Măăă, tu ai venit la pomană?!
Foto: Fisheye.ro (preluată de pe pagina Facebook Ciucaș X3)
Privind în retrospectivă, am realizat că cel puțin pentru cursa de semimaraton, nu prea avusese sens să car cu mine mâncare (batoane de cereale cu cacao sau miere), căci cele trei puncte de alimentare erau mai mult decât suficiente. De asemenea, nici apa (aproximativ 2 l) nu am reușit să o consum decât pe jumătate.
De la Ciucaș am continuat coborârea. Pe site-ul concursului se spune „coborâm pe drumul forestier marcat cu bandă galbenă și cruce albastră, până ajungem la o sageată de marcaj”. Descrierea este corectă, dar incompletă: drumul forestier pe care se coboară are o înclinație de aproape 40 grade. Îți trebuie o dexteritate ieșită din comun să alergi pe o asemenea înclinație fără bețe de trekking, mai ales când aderența tinde către zero, datorită pietrișului pe care patinezi în mod constant. În cele nici 20 de minute petrecute pe acest drum, am reușit să îmi rup efectiv unghia degetului mare de la piciorul drept și să mă aleg cu niște dureri serioase.
Am depășit momentul coborârii infernale, reîncepând din nou să urc prin pădure. Turiștii veniți la plimbare ne încurajau în mod constant, însă deja nu mă gândeam decât la momentul la care aveam să ajung la final. Alături de mine, un alt concurent cu aproape 40 de ani mai mult îmi dadea adevărate lecții de anduranță. Adus un pic de spate, fără niciun fel de rucsac de hidratare sau bidon de apă, reușea să țină pasul cu alți participanți, mulți dintre ei având o vârstă la care îi puteau fi nepoți.
Foto: Fisheye.ro (preluată de pe pagina Facebook Ciucaș X3)
Undeva în față, se auzea zgomot de vuvuzele. Era ultimul punct de revitalizare, cel de la Cabana Muntele Roșu. De data asta am trecut rapid pe lângă masă, înhățând câteva felii de piersică și portocală și dând pe gât un pahar de cola, apoi am luat-o la vale către Cheia.
15K. Deja am parcurs trei sferturi de traseu! Pe măsură ce coboram, pe marginea traseului au început să apară panouri motivaționale montate de principalul sponsor al evenimentului.
Foto: Fisheye.ro (preluată de pe pagina Facebook Ciucaș X3)
Am ajuns în sfârșit pe teren relativ plat, ocazie cu care (spre rușinea mea) abia am reușit să mă desprind de „veteranul” de care v-am vorbit mai devreme. Durerea de la nivelul degetului începea să își facă de cap, pentru că de două ori am fost nevoit să mă opresc din alergat și continui mergând un pic mai repede. 18K... Încă puțin. În față apare drumul național traversat cu aproape 4 ore în urmă. Finish-ul e aproape. Trec pe sub un pod de partea cealaltă a șoselei și reintru în Cheia. De această dată nu mai am în jur sute de alergători. Doar în față mai văd 2-3 persoane, în spate... cui pasă ce e în spate??? Nu vreau decât să ajung la final.
Cotesc spre stânga și intru pe ultima porțiune dreaptă. Zona de finish este în față. O fetiță ținută în brațe de mamă îmi intinde palma, iar eu în trecere i-o „bat” ușor. Încă puțin, încă puțin...
Am ajuns! Timpul... nu contează. Un copil (fetiță? băiat?) îmi întinde o medalie de participare, altcineva îmi înmânează o bentiță și o insignă cu logo-ul evenimentului. Surprinzător, mă țin destul de bine pe picioare. Cu excepția durerii din vârful degetelor, stare generală este chiar foarte bună. Trec de zona de sosire și mă opresc la un magazinaș, de unde comand un pet de apă și... o doză de bere. O merit, nu? La urma urmei, am finalizat primul semimaraton în mai puțin de 4 ore. „Mai puțin” însemnând că dacă mai zăboveam câteva minute la punctele de revitalizare, săream peste 4 ore.
Asta a fost prima mea cursă de trail running. Am șchiopătat cam o săptămână după cursă, iar ieri, în timp ce scriam postarea, m-am trezit că unghia de la degetul mare, fracturată în cursul coborârii de la Cabana Ciucaș, și-a dat obștescul sfârșit și... a căzut. Bănuiesc că accidente de genul acesta sunt frecvente. Nu-i nimic, data viitoare o să alerg în mâini.

No Comments Yet.

Leave a comment