1 Mai prin "Alpii Dobrogeni"

Blog

1 Mai prin "Alpii Dobrogeni"

Adevărul este ca hoinăreala nu a avut loc de 1 mai. A fost de fapt pe 30 aprilie. Și nici munții Măcinului nu sunt chiar Alpi, cu înălțimea lor maximă de 467 m în vârful Țuțuiatu, vizitat undeva în iunie anul trecut.
Nu ne făcuse niciun fel de planuri pentru acel weekend, așa că le-am propus celorlalți să ne dezmorțim picioarele prin munții Măcinului, pe vârfurile ce le întrezărisem anul trecut, atunci când întorceam din hoinăreala ce avea să ne coste o insolație groaznică. Inițial am avut de ales între o plimbare cu bicicletele prin Cheile Dobrogei și ascensiunea pe Munții Măcinului, dar în cele din urmă am optat pentru ultima variantă.
Formația a fost aceeași: eu, Mister P, Mister G și Mister V. Am trecut Dunărea în jurul orei 09.00, iar în maxim 30 de minute eram la Măcin. La ieșirea din oraș, după aproximativ 100 m, am virat la stânga pe un drum de țară ce ducea către mănăstirea Izvorul Tămăduirii. Am parcat lângă zidul mănăstirii, ocazie cu care am constatat că pentru unii weekend-ul începuse deja: păduricea de lângă lăcașul de cult era plină de mașini și corturi.
Creasta ce intenționam să o străbatem se numește Culmea Pricopanului și are o lungime de aproximativ 4 km, fiind poate cea mai abruptă din Munții Măcinului. Pe versantul sudic povârnișul este „mâncat” de o carieră de granit, în timp ce spre nord panta este mult mai lină, coborând ușor către comunele Văcăreni și Luncavița. Hotărâsem să începem ascensiunea undeva în stânga mănăstirii, către Vârful Caramalău (277m) și apoi să continuăm de-a lungul crestei cât mai mult, eventual până la capătul acesteia.
Încă de când ne aflam jos am realizat că unii ne-o luaseră deja înainte: undeva sus pe o potecă ce mergea către Caramalău am zărit un șir indian ce urca încet, precum furnicile ce cară hrană către vizuină. „E cazul să ne grăbim”, ne-am zis și am mărit pasul, atacând și noi panta către primul vârf.
În câteva minute începusem deja să transpirăm abundent, căci panta ce o urcam nu era deloc ușoară. Cu o înclinație de peste 45 grade se aseamănă cu povârnișurile din Piatra Craiului. Însă supliciul nu a durat prea mult, căci în mai puțin de jumătate de oră am ajuns la traseul marcat ce pornea de unde lăsasem mașina și pe care noi îl ignorasem. Din acel punct panta a devenit mult mai ușoară, astfel că la scurt timp am atins și Vârful Caramalău.

Am fost plăcut surprins să văd o mulțime de oameni care preferaseră mișcarea și efortul fizic în detrimentul grătarului și berii. Apreciez că în acea zi am întâlnit pe creastă aproximativ 100 de oameni, unii veniți chiar din București sau Iași.
Și câteva cuvinte despre Munții Măcinului: deși acum pot fi comparați din punct de vedere al altitudinii cu niște dealuri, este de remarcat că acest lucru se datorează vechimii impresionante a acestora. În timp ce mult mai falnicii Carpați au aproximativ 65 milioane de ani, Munții Măcinului au nu mai puțin de 300-400 milioane, fiind cea mai veche formațiune geologică din România, o rămășiță a unui lanț muntos ce străbătea „odinioară” întreaga Europă, pornind din Munții Scoției, continuând cu Munții Vosgi și ajungând până în zona ce constituie la acest moment Dobrogea.
Vechimea și caracteristicile specifice ale acestui lanț muntos fac ca și peisajul să fie unul mai aparte. În punctul cel mai înalt al vârfurilor muntoase se găsesc formațiuni oarecum „ciudate”, niște stânci ce par înfipte de cineva în sol în poziții cât se poate de nefirești. Uneori, privind din anumite unghiuri, aceste stânci aduc aminte cu monumentul Stonehenge.
Nu am ratat ocazia de a ne cățăra în chiar vârful stâncilor, fapt ușurat și de faptul că granitul era acoperit cu licheni uscați, ceea ce oferea o aderență excelentă.
Am trecut deci de pe un vârf pe altul, marcând pe rând fiecare pisc, coborând o vale deosebit de abruptă (Valea lui Andrei) și apoi urcând din nou pe un versant la fel de abrupt către Vârful Sulucu Mare (370 m). Aici am întâlnit lângă cărare o țestoasă, care s-a retras imediat în carapace, speriată de mulțimea ce se îmbulzea să o admire.

În apropierea Vârfului Sulucu Mare am avut parte de o surpriză mai mult decât plăcută. În timp ce mai aveam maxim 50 de metri până în vârf, ne-am auzit strigați. Spre marea noastră surprindere era un coleg din liceu, care acum locuiește în București, un pasionat al drumețiilor pe munte și al skiului, dar și al alpinismului. Am uitat că nu mai aveam decât un pic de urcat și timp de aproximativ jumătate de oră, am depănat amintiri și am ascultat povestirea prietenului nostru despre ascensiunea sa pe Kilimanjaro.
La întoarcere am hotărât să scurtăm oarecum drumul. Inițial am vrut să continuăm drumul în continuarea crestei, în direcția comunei Greci, pe o porțiune unde panta se lăsa lin la vale, însă în cele din urmă am optat să coborâm direct pe povârnișul dintre Sulucu Mare și Sulucu Mic.
Nu a fost o idee prea strălucită, căci respectivul povârniș era cred cel mai abrupt și mai accidentat dintre cele urcate/coborâte în acea zi. Pe lângă faptul că nu avea o potecă propriu-zisă, era înțesat cu vegetație înaltă și deloc „prietenoasă”. Am avut noroc că fiind încă răcoare, venisem cu toții îmbrăcați cu panataloni lungi, căci altfel am fi ajuns acasă cu răni la glezne.

Când s-a terminat panta abruptă, am dat peste alt obstacol: un pârâu ce izvora de undeva de sub Sulucu Mare își croise drum exact peste poteca ce cobora în vale. Nu aveam niciunul bocanci înalți, așa că în cele din urmă, vrând-nevrând a trebuit să o luăm la pas prin noroi. Din fericire, peste 200 metri pârâul și poteca au luat-o fiecare pe căi separate și ne-am putut continua drumul pe pământ uscat. Pe măsură ce coboram, întâlneam grupuri de turiști care la acea oră (în jur de 14.00) începeau să urce.

Am ieșit la drumul de la poalele crestei și ne-am întors către Izvorul Tămăduirii. Timp de aproape 45 minute ne-am odihnit picioarele lângă mașină, apoi în jurul orei 16.00 am pornit pe drumul de întoarcere.

 

No Comments Yet.

Leave a comment