Prima hoinăreală: Flandra

Blog

Prima hoinăreală: Flandra

Mă puteți crede sau nu, dar până aproape să împlinesc vârsta de 38 de ani, nu am pus niciodată piciorul în afara graniţelor ţării. Un concurs de împrejurări şi evenimente m-a făcut să îmi concentrez energia (şi finanţele) către alte scopuri, astfel încât „străinătăţile” erau pentru mine încă o necunoscută. Mersesem destul pe drumurile ţării încât să îmi dau seama că avem o ţară absolut superbă, însă poate puţin prea ghinionista, dar pe măsură ce timpul trecea începeam să realizez că este o lume întreagă „afară”, la fel de frumoasă şi pitorească.
Aşa se face că în vara anului 2014, imediat ce am intrat în concediu după o zi plină de stres la „job”, m-am hotărât să sparg gheaţa. Şi cum Bulgaria, Turcia ori Grecia nu mă atrăgeau câtuşi de puţin, mi-am îndreptat privirea către vestul Europei. Am luat la rând Italia, Spania, Portugalia, Franţa, până am ajuns pe harta în zona Ţărilor de Jos şi am realizat că în Belgia s-a stabilit unul din cei mai buni prieteni şi colegi de liceu.
Atunci Belgia să fie, mi-am zis. Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe Costică. După câteva vorbe, l-am rugat să se intereseze de o cazare mai ieftină, ca pentru un est-european. Nici vorbă să stai în altă parte! A venit răspunsul. Am un dormitor liber şi vrei să te trimit să stai la hotel??? Stai la mine fără probleme şi cât vrei!
Bucuros că am scăpat de o cheltuială în plus, am început să fac pregătirile de drum. Perioada ce o convenisem cu Costică era cea a weekendului prelungit de Sf. Maria, când în toată Europa se acordă o zi liberă. Primul şi cel mai important pas: transportul. Din câteva clickuri am identificat rapid o cursă low-cost către Charleroi lângă Bruxelles, rezervând un bilet doar dus. Aici lipsa de experienţă în acest domeniu şi-a spus cuvântul, căci iniţial am făcut rezervarea incluzând doar bagaj de mână. Peste câteva zile am realizat greşeală şi am contactat telefonic agenţia, modificând rezervarea prin adăugarea unui bagaj de cală.
Aşa se face că în dimineaţa zilei de 14 august, în jur de 04.00 dimineaţa eram pe peronul aeroportului Otopeni, trăgând după mine un troler. Noţiunile de check-in al bagajelor, control antiterorist ori orientare către terminalul de plecare îmi erau bineînţeles complet străine, însă întâmplarea a făcut ca în acelaşi interval orar să aibă plecarea şi o colegă cu soţul ei care m-au instruit în privinţa etapelor ce trebuiau parcurse. Fără îndoială că m-aş fi descurcat şi fără ei într-un final, însă o mână de ajutor nu strică niciodată.
În sala de aşteptare de la poarta de îmbarcare un cuplu (asiatici după aparenţe) se chinuiau să ţină în loc un băieţel plângăcios, care se tot zbătea în braţele lor. N-aş vrea să fiu în locul celor care vor sta lângă ei, mi-am zis în gând. Începe îmbarcarea şi toţi se îmbulzesc să între primii. Tot în acelaşi loc urma să ajung, aşa că am aşteptat să se risipească aglomeraţia.
Ajuns în avion, am parte de prima surpriză (un pic neplăcută): familia cu băieţelul gălăgios sunt pe scaunele din faţa mea. Cu speranţa că într-un final se va linişti, ascult instrucţiunile însoţitorilor de bord, în timp ce avionul se poziţionează pe pista de decolare. Cu un huruit asurzitor, Airbusul ţâşneşte de pe loc cu un demaraj neaşteptat şi după câteva secunde de rulat pe pistă, se ridică brusc în aer, lăsându-mă cu un gol în stomac. De partea cealaltă a culoarului, un bărbat mai în vârstă sta ghemuit, cu capul pe genunchi şi acoperit cu un prosop. Amuzat, încerc să îmi dau seama cam ce fel de protecţie crede că îi poate acorda o bucată de pânză.
Absorbit cu totul de spectaculozitatea decolării, îmi dau seama că băieţelul din faţa mea a adormit imediat. Probabil zgomotul puternic şi constant al reactoarelor îi indusese în mod forţat o stare de somnolenţă bruscă.
După aproape trei ore de zbor, încep manevrele de aterizare. Pierdem din altitudine, iar trepidaţiile devin mai puternice. Pe hublou încep să se vadă localităţi, şosele şi autostrăzi, parcuri industriale. Cerul e de un cenuşiu sumbru; probabil Bacovia ar fi scris un volum întreg dacă ar fi călătorit alături de mine. Din câte îmi dau seama, ploua în mod constant şi îmi dau seama că nu am cu mine decât tricouri subţiri cu mâneca scurtă.
În ciuda vremii proaste şi a vântului, aterizarea a decurs cu bine. Cu ochii pe geam, încerc să surprind ineditul şi diferenţele faţă de România. Ceva concret nu pot sesiza, însă impresia generală este de ordine şi curăţenie. La momentul în care ies din avion, am parte de o altă surpriză cu adevărat neplăcută: temperatura este în jur de 15° Celsius, iar ploaia rece pare că nu are de gând să se oprească prea curând. Am ajuns până aici, aşa că nu am de gând să cedez. În clădirea terminalului de sosiri îmi recuperez bagajul, trec de controlul de frontieră şi ies pe peronul din faţa aeroportului. Între timp, sun acasă şi anunţ că am aterizat cu bine.
Aşa începe „aventura” mea din Flandra. Spun Flandra şi nu Belgia pentru că această zonă are un specific şi un farmec aparte, deosebindu-se în mod radical de „partea franceză”, adică Valonia. Până să ajung pe acele meleaguri, impresia generală ce o aveam despre Belgia era aceea a unei ţări francofone, cu o mică minoritate de origine germanică, care nu se înţelege prea bine cu majoritatea. În realitate, flamanzii sunt de origine olandeză şi nu sunt deloc în minoritate, fiind aproape 6.400.000, faţă de doar 4.100.000 valoni vorbitori de limba franceză şi 73.000 germani (sursa Wikipedia).
Voi face o mică paranteză: pe durata celor cinci zile petrecute în Flandra am făcut (aşa cum era şi firesc) o grămadă de fotografii şi am filmat o mulţime de cadre. Un incident nefericit petrecut în 2015 a făcut însă să pierd toate fotografiile şi înregistrările video de pe hard-diskul computerului personal, rămânându-mi doar montajele ce apucasem să le încarc pe Youtube. Prin urmare, voi încerca să folosesc în povestirea mea fotografii găsite pe internet, fără să abuzez în mod exagerat de munca altora.
După cum spuneam, aterizasem la Charleroi, un aeroport destinat în special curselor low-cost, situat la aproximativ 70 km de Bruxelles. Destinaţia mea era Eeklo, un orăşel liniştit situat în Flandra de Est, undeva între Brugge şi Gent, aproape de graniţa cu Olanda. Prima etapă presupunea să ajung la Bruxelles, în Gara Centrală, cu autocarul. Am identificat rapid ghereta, mi-am cumpărat bilet, mi-am băgat bagajul în cala maşinii şi am urcat la bord. Majoritatea pasagerilor erau romani care aterizaseră odată cu mine, aşa că m-am simţit familiarizat un pic cu atmosfera din interior. Afară continua să plouă mărunt. La ora fixată, autocarul s-a pus în mişcare, aşa că am profitat de faptul că eram la geam şi am început să privesc avid locurile străbătute. Autostrăzile se suprapuneau, se întretăiau şi se bifurcau în toate direcţiile. Totul părea îngrijit şi curat, chiar dacă era vorba de vreo zonă industrială. Fiecare făbricuţă ori depozit dădea impresia că abia a fost construită, cu materiale noi, în contrast puternic cu vechiul colos industrial generator de praf şi fum de la marginea oraşului meu. Casele, cel puțin cele din zona rurală, au o arhitectură simplă, fără elemente complicate, care însă denotă bunul gust. Gardurile de la stradă lipsesc cu desăvârșire, existînd uneori doar un gard viu de mică înălțime doar pentru a marca limita de proprietate. Ferestrele sunt largi și joase, astfel că de multe ori din stradă poți privi în interiorul casei, în special seara cînd luminile sunt aprinse. Acolo unde se termină betonul şi începe vegetaţia, hectare întregi de iarbă seamănă cu nişte peluze imense de gazon. Pentru cel ce vine pentru prima din România, diferenţa e frapantă, însă nu era vorba decât de o diferenţă de flora. Sud-estul Europei are în mod natural o vegetaţie de stepa, cu scaieţi, ciulini, plante ce cresc înalte, ceea ce îi dă în mod fals un aspect neîngrijit.
Aeroportul din Charleroi este situat în provincia valonă Hainaut, iar autostrada până la Bruxelles trece prin prin Barbantul Valon şi apoi prin cel Flamand, pentru a ajunge în capitală, care este organizată într-o zonă administrativă separată, în mod asemănător Bucureştiului. Diferenţa între cele două zone lingvistice am sesizat-o imediat ce părăsit Brabantul Valon: dacă până la acel moment pe indicatoarele rutiere vedeam denumiri plăcute auzului, precum Chimay (unde se face o foarte bună bere de abaţie), Chaumont-Gistoux, Villers-la-Ville ori Le Roleux, dintr-o dată vocalele au dispărut aproape în totalitate, locul lor fiind luat de consoane – Opwijk, Begijnendijk, Kortenaken sau Affligem (altă marcă de bere).
Încet-încet, am pătruns în suburbiile Bruxelles-ului şi ne-am îndreptat către centru. Am fost bucuros să văd printre siglele firmelor şi reprezentantelor şi pe cea a Dacia, semn că economia României încă nu a dispărut de tot.
Cât am putut vedea din mersul autocarului, Bruxelles nu mi-a făcut o impresie prea plăcută (doi ani mai târziu, când am ajuns din nou în interes de serviciu de această dată, această impresie mi s-a accentuat). Oraşul are un aer neîngrijit, iar imigranţii care dorm pe străzi arata o fată neplăcută a capitalei Uniunii Europene. A nu se înţelege că aş avea ceva împotriva imigranţilor: câtă vreme aceştia sunt veniţi cu intenţia de a se integra şi a munci, sunt bineveniţi. Problema este că majoritatea imigranţilor din Bruxelles nu păreau a se integra în acest tipar. Poate este o impresie greşită, căci recunosc că am văzut prea puţin ca să îmi pot forma o părere obiectivă şi corectă.
Ajuns la Gară Centrală, am încercat să mă orientez şi să identific următorul tren care pleacă în direcţia Gent. Bruxelles este un oraş majoritar francofon, deşi este situat în mijlocul Brabantului Flamand. Privind panourile electronice din incinta gării, am remarcat o destinaţie care părea ceea ce căutăm: Gand. Pentru a nu greşi, l-am sunat pe Costică, care mi-a confirmat: Gand e de fapt Gent. Dacă aş fi avut răbdare, aş fi sesizat că periodic afişările se schimbau din franceza în flamandă, însă la acel moment eram prea ameţit de atmosfera inedită din jurul meu.
Nu am identificat case de bilete, aşa că am apelat la automatele de bilete. Folosind unul din cardurile de credit, am cumpărat un bilet către Gent-Sint-Pieters.
Ajuns pe peron, am realizat brusc că luasem din autocar doar trolerul, în timp ce rucsacul în care aveam Macul rămăsese pe etajera de deasupra locului unde stătusem. O transpiraţie rece mi-a „izvorât” de-a lungul şirei spinării. În cea mai mare viteză, atât cât îmi permitea trolerul, am alergat înapoi către intrarea în gară, la parcarea unde oprisem. Ajuns în stradă, m-am liniştit brusc: autocarul încă nu plecase. Cu scuzele de rigoare, m-am strecurat printre cei care aşteptau la coadă să urce pentru a merge la aeroport, am urcat şi mi-am recuperat rucsacul. Ufff...
M-am întors pe peron, tocmai la timp pentru a mă urca în tren. În jurul meu, toţi vorbeau o limbă ciudată şi aspră. Acesta este momentul la care am realizat că impresia mea despre Belgia şi francezii „majoritari” ar putea fi greşită. Am întrebat-o pe doamna care stătea lângă mine dacă acesta este trenul către Gent, iar aceasta mi-a confirmat zâmbind amabil. Flamanzii vorbesc foarte bine, dacă nu la perfecţie engleza, spre deosebire de alte popoare, iar acest lucru îmi aduce aminte de un banc:
În plin Război Rece, un spion KGB este capturat de americani. Întrucât refuza cu îndârjire să divulge orice fel de informaţii, americanii îl torturează timp de câteva luni fără succes. Când realizează că eforturile lor nu vor duce la niciun rezultat, îl pun pe avion şi îl trimit înapoi în URSS.
Mulţi ani după aceea, la ceremonia de absolvire a promoţiei de ofiţeri KGB, spionul nostru (acum cu grad de mareşal al Uniunii Sovietice) este invitat special. În timpul ceremoniei, şeful promoţiei îi adresează o întrebare:
- Alexei Ivanovici, din experienţa dumneavoastră vastă, daţi-ne un sfat folositor pentru activitatea ce o vom desfăşura de acum înainte!
Bătrânul spion se gândeşte profund şi cu o voce gravă, rosteşte:
- Mă băieţi, învăţaţi limba engleză, că vă bat capitaliştii de vă (scăpaţi) pe voi!
Am ajuns într-un final în Gent. Gara Sint-Pieters era la acel moment în plin proces de renovare şi modernizare. Peste doi aveam să o găsesc aproximativ în aceași stare, de unde trag concluzia că pauzele lungi şi dese (cheia marilor succese) nu sunt totuși specifice doar românilor. Clădirea în sine este un obiectiv interesant: a fost proiectată de arhitectul Louis Cloquet şi terminată în 1912, cu un an înainte de Expoziţia Internaţională din 1913 care s-a ţinut la Gent. De pe peroanele suspendate din spatele gării se coboară într-un tunel central şi se ajunge în holul mare şi apoi în exterior, lângă o platformă multi-nodala de unde pleacă în mod periodic tramvaie către diferitele zone ale oraşului ori autobuze. Pereţii holului central, o zonă înaltă cu arcade sunt împodobiţi cu picturi murale într-un stil specific zone, cu culori vii și intense.
 
Sursa: VisitGent

Sursa: Wikipedia
Folosind automatele de bilete, am cumpărat un bilet către Eeklo. Până să mă orientez în spaţiu, cel mai apropiat tren plecase deja, aşa că am profitat de ocazie să cumpăr un sandwich tot de la un automat. Realizasem că nu mai mâncasem nimic de aproape 12 ore, iar nevoia de energie îşi spunea cuvântul.
Într-un sfârşit, urmatorul tren către Eeklo a fost tras la peron. M-am urcat în el, iar după 30 minute de mers, am ajuns la destinaţie. În gara am fost aşteptat de prietena lui Costică, Ionela, care m-a „cazat” în apartament, unde timp de aproape o oră am aţipit superficial după mai mult de o zi de nesomn.
A doua zi după sosire, vremea era la fel ca atunci când aterizasem: ploioasă. În Belgia plouă doar de două ori pe săptămână, mi-a zis în glumă Costică. De luni până joi şi de vineri până duminică. Era bineînţeles o exagerare, însă climatul ploios este o caracteristică a zonei Ţărilor de Jos, ca o consecinţă a vecinătăţii Marii Nordului şi a Canalului Mânecii. În toate cele cinci zile câte le-am petrecut în Flandra, a plouat în medie de 5-6 ori pe zi: perioadele de ploaie alternau cu cele însorite, însă temperatura nu cred că a trecut în cel mai călduros moment al zilei de 35° Celsius.
Câteva cuvinte despre Flandra şi istoria acesteia:
Originile acestei provincii vorbitoare de olandeza se regăsesc către sfârşitul primului mileniu, în cel de-al nouălea secol, când această zonă făcea parte din Regatul Francilor de Vest. Ulterior, conducătorii s-au schimbat în mod constant, provincia trecând pe rând sub stăpânirea Ducatului Burgundiei, a Casei de Habsburg şi a regilor Spaniei. În Evul Mediu, Flandra cunoaşte o dezvoltare economică puternică, în special datorită producţiei şi exportului de lână. Cele mai importante centre comerciale era Brugge, Gent şi Ypres. Mai târziu, după 1500, pilonul central al economiei Flandrei devine portul Antwerp (Anvers); la mijlocul secolului al XVI-lea era considerat cel mai bogat oraş al Europei, vărsând la bugetul Coroanei spaniole venituri de peste cinci ori mai mari decât cele ale coloniilor sud-americane. Mai mult decât atât, în această zonă îşi găseşte un teren fertil mişcarea protestantă, luteranismul, anabatismul şi calvinismul câştigând aici numeroşi adepţi.
Prosperitatea adusă de comerţul intens a atras după sine şi o dezvoltare remarcabilă a artei, în special pictura, arhitectură şi sculptură. Acest lucru se vede cu prisosinţă în Brugge şi Gent. Deşi oraşe mici (în comparaţie cu marile metropole europene), fosta avuţie acumulată în trecutul glorios încă emana din toţi „porii” zidurilor fortăreţelor şi catedralelor ridicate.
Acestea fiind spuse, să trecem la treabă...
BRUGGE
Din punctul meu de vedere propriu şi personal, Brugge e cel mai frumos oraş al Flandrei. Deşi cu o populaţie puţin peste 100.000 locuitori, frumuseţea să îţi taie respiraţia. Asemeni multor oraşe din regiunea Ţărilor de Jos, este brăzdat de numeroase canale navigabile, ceea ce i-a atras denumirea neoficială de „Veneţie a Nordului”.
Încă de la intrarea în centrul oraşului, surprinzi de la primă privire trecutul medieval bogat al Bruggelui. Vechiul oraş medieval era construit ca şi fortăreaţă, înconjurată de ziduri şi şanţ de apă. Accesul în interior se făcea prin şapte porţi puternic fortificate, după ce se trecea peste câte un pod basculant. La acest moment, din cele şapte porţi au mai rămas doar patru porţi, conservate perfect, cu podurile aferente: Kruispoort, Ezelpoort, Smedenpoort şi Gentpoort. Dampoort, Boeveriepoort şi Katelijnepoort au dispărut de-a lungul timpului.

Poarta Kruispoort (Wikipedia)
Odată intrat în vechiul Brugge, punctul central al vizitei îl constituie Piaţa Mare (Grote Markt). Ca orice oraş specific medieval, piaţa centrală constituie sufletul cetăţii, locul unde îşi au sediul cele mai importante instituţii publice şi unde pot fi găsite principalele atracţii turistice. Vechile clădiri sunt conservate aproape perfect, cu sculpturile alambicate în stil gotic şi vopsite în culori vii. Oricât de mohorâtă ar fi vremea, priveliştea impunătoarelor edificii înşiruite ordonat de jur împrejurul pieţii nu poate avea decât un efect de linişte şi pace interioară sufletească. Traficul auto este aproape inexistent, fiind permis doar accesul autovehiculelor care transporta turişti. Pe terasele de pe margine sute de turişti îşi savurează cafeaua ori berea rece. Toată lumea zâmbeşte, toată lumea este amabilă şi politicoasă. Deşi patrulele de poliţie sunt rare, domneşte un sentiment general de siguranţă.
Cea mai impunătoare clădire a pieţei este Turnul Clopotniţei (Belfort van Brugge). Construită în preajma anului 1244, cu o înălţime de 83 de metri, turnul reprezintă cel mai înalt punct al zonei. Eu personal nu am încercat, însă plătind o taxă de acces se poate urca până în vârf pe o scară de 366 de trepte. În trecut, edificiul avea rol de trezorerie a oraşului, arhiva municipală, precum şi punct de observaţie împotriva incendiilor.
Belfort van Brugge (Wikipedia)
În stânga turnului, tronează clădirea Tribunalului Provincial (Provinciaal Hof). Spre deosebire de Turnul Clopotniţei, Tribunalul a fost construit relativ recent, în 1887. Deşi diferenţa de „vârstă” este mare, stilul neogotic se încadrează perfect în linia arhitectonica generală a oraşului. Cele patru turnuleţe ce se ridica deasupra faţadei imprima un aer medieval clădirii. Nu numai exteriorul este spectaculos: interiorul poate fi considerat un adevărat muzeu, datorită picturilor murale, tablourilor, sculpturilor şi vitraliilor ce datează din perioada Renaşterii.
Tribunalul Provincial (visit.bruge.be)
Lângă Tribunalul Provincial se afla Historium, un centru cultural dedicat istoriei oraşului. Într-o modalitate interactivă modernă, vizitatorul este condus printr-o serie de încăperi, unde decoruri şi filme îl transportă instant în atmosfera Bruggelui de acum 500 ani, atunci când cetatea era un centru important al comerţului lâna şi ţesături. La etaj se găseşte un magazin de suveniruri, iar în sezonul cald (atât de cald cât poate exista în acea regiune), este deschisă şi terasă, unde poţi servi o bere rece, având piaţă la picioarele tale.
Plecând din Grote Markt pe Wollestraat şi apoi Breidelstraat, se ajunge în Piaţa din fata Primăriei oraşului (Stadhuis), o altă clădire reprezentativă a Bruggelui. Vandalizata în timpul Revoluţiei Franceze, a fost restaurata spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi adăposteşte, ca şi clădirea Tribunalului, o serie de opere de artă.
Primăria (Wikipedia)
Lângă Primărie o clădire mică atrage atenţia: este Biserica Sfântului Sânge (Heilig-Bloedbasiliek). Biserica, care poate fi mai degrabă considerată o capelă, păstrează un recipient ce conţine (se spune) sângele Mântuitorului, adusă de Thierry de Alsacia după cea de-a Doua Cruciadă. Anual, relicva este scoasă şi purtată pe străzi cu ocazia sărbătorii Înălţării. Ziua procesiunii este numită Brugges Schoonste Dag, adică Cea Mai Frumoasă Zi a Bruggelui.
Biserica Sfântului Sânge (Wikipedia)
O vizită prin Brugge nu poate să nu includă şi Catedrala Notre Dame (Onze-Lieve-Vrouwekerk), un edificiu impunător cu un turn ce măsoară nu mai puţin de 115 metri de la baza până în vârf, fiind al doilea turn din lume construit din cărămidă, după turnul Bisericii Sfântului Martin din Landshuit (Germania). Am fost puternic impresionat de meşteşugul celor care au ridicat această construcţie şi m-am întrebat mereu cum a fost posibilă ridicarea ei pe un sol instabil şi infiltrat de apă precum cel Bruggelui. Dacă în ziua de astăzi constructorii cunosc TEHNOLOGIA de a ridica clădiri de sute de metri înălţime, acum 700 de ani predecesorii lor cunoşteau ARTA creării unor opere de artă.
Catedrala Notre Dame (Wikipedia)
Ceea ce am enumerat mai sus sunt doar câteva simboluri reprezentative ale Bruggelui. Însă o simplă plimbare pe străzile oraşului scoate la iveală o sumedenie de astfel de clădiri istorice cu o vechime de sute de ani, însă perfect conservate şi îngrijite, care parcă îţi dau impresia că abia au fost construite. Este şi motivul pentru care Brugge a fost inclus în Patrimoniul Mondial al UNESCO în 2000.
Pentru cei mai comozi exista variante care nu presupun mersul pe jos. Pentru ca Brugge este numit şi „Veneţia nordului”, o mulţime de şalupe comode brăzdează neîncetat canalele, ducând turiştii prin locuri greu accesibile la pas. Călătoria durează aproximativ 30 – 45 minute, iar pilotul barcii îndeplineşte şi funcţia de ghid. Uneori, casele de la marginea canalului sunt aşa de joase, încât din barca poţi sări cu un minim efort pe fereastra direct în sufrageria localnicului. Iar dacă în România animalele străzii sunt câinii maidanezi şi pisicile, în Brugge locul lor este luat de lebede, dar mai ales de... răţuşte. Fără să exagerez, zona canalelor este efectiv împânzită de cârduri de rațe care se bălăcesc printre bărcile cu turişti, fără nicio urmă de teamă. Totodată, pentru cei cu „rău de mare” exista şi varianta turului oraşului cu trăsura.

Sursa: cnntravler.com
Dacă sunteţi fani ai ciocolatei, Brugge este centrul universului. În centrul medieval puteţi găsi o mulţime de magazine de specialitate. Este suficient să intri într-un asemenea magazin şi brusc, te simţi teleportat instantaneu într-un basm al fraţilor Grimm, cu căsuţe, pitici şi arteziene de ciocolată de diferite arome.
Intenţionat am lăsat la urmă The Beer Wall. Printre obiectivele turistice din Brugge, The Beer Wall este un must see. Sau mai degrabă un must drink. Locul în sine nu are nimic spectaculos: o încăpere relativ mică, care se continua cu o terasă îngusta în formă de L, de unde poţi admira canalul Dijver. Ceea ce a dus renumele acestui local este însă intrarea: un hol lung de aproximativ 10-15 m, unde pe o latură este o vitrină plină cu... sticle de bere. Belgia este o mare producătoare de bere, iar aici poţi vedea majoritatea soiurilor de bere produse, începând faimoasele beri trapiste Chimay, Achel, La Trappe, Rochefort ori Westmalle şi continuând cu soiurile mai puţin celebre, dar la fel de aromate şi savuroase precum Leffe, Affligem, Adelardus, Bush, Delirium Tremens, Paix Dieu, Maredsous, Belgoo ori Jupiler. Deasupra vitrinei, o serie de inscripţii amintesc de importanţă socială a berii, precum Beer is proof that God loves us and wants to be happy ori Here’s to alcohol: the cause of, and the solution to all of life’s problems.
 Terasa The Beer Wall. În spate se poate observa cloptnița orasului.
Înăuntru se servesc aproximativ zece mărci de bere, împreună cu pachete de brânză delicioasă numai bună să sporească apetitul şi setea. În primăvara lui 2016, când m-am întors la The Beer Wall, am încercat vreo patru soiuri diferite, ultimul fiind Paix Dieu (Pacea Domnului), o bere cu o tărie de 10%. Pot spune cu mâna pe inimă că îşi merita denumirea: timp de jumătate de oră după ce am plecat din bar, nu am mai sesizat în jurul altceva decât Pacea Domnului.
Pentru fanii înrăiţi ai berii, la intrarea în local puteţi găsi un magazin cu suveniruri: beri de toate soiurile (india pale ale, amber ale, stout, golden ale, flemish red, dubbel, triple, pils ori lager), fie în sticle, fie în ambalaje arătoase, pentru a fi oferite cadou.
Şi ca tot veni vorba de beri, se impune să îmi expun o părere personală: berile belgiene sunt printre cele mai bune beri din lume. Timp de sute de ani, nemţii au fost constrânşi de Legea Purităţii Berii să se limiteze la cele patru ingrediente esenţiale, respectiv apa, malţ, hamei şi drojdie. În acelaşi timp, în Ţările de Jos această lege nu se aplica, ceea ce a permis maeştrilor berari să experimenteze cu o plajă mai largă de ingrediente. Peste ani, au rezultat zeci şi sute de reţete de bere aromate, corpolente şi savuroase, având o multitudine de arome fructate (a nu se confunda cu poşircile tip radler cu aromă de lămâie ori alte fructe). În Brugge, pentru a împăca producătorii de bere cu turismul, autorităţile au autorizat în 2015 construirea unei conducte lungi de 3 km care va traversa subteranul oraşului, astfel încât camioanele să nu mai fie nevoite să intre în centrul istoric.
Când am început să scriu despre beri, brusc am hotărât să îmi deschid o sticle de Gouden Carolus cumpărată din magazinul de suveniruri. Datorită căldurii din mediul ambiant, a pocnit precum o sticlă de şampanie, vărsând o grămadă de spumă pe tastatură. Bine că nu era tastatura originală a Macului...
La plecare, am tras o fugă până la Zeebrugge pentru a vedea plaja. Zeebrugge este o „anexă” a oraşului, construită ca urmare a faptului că estuarul prin care Brugge avea acces la mare s-a colmatat în timp ca urmare a depunerii aluviunilor. Dacă ajungeţi pe acolo, vă recomand vizitarea submarinului sovietic din complexul Seafront. Plătind în jur de 10 €, puteţi face un tur complet de la prova la pupa, prin camera torpilelor, cabina de comandă, camera motoarelor, interiorul fiind conservat exact ca atunci când a fost adus la chei.
Submarinul sovietic de la Zeebrugge
GENT
Gent este fratele mai mare al Bruggelui. Cele două oraşe s-au dezvoltat şi şi-au luat avânt în aceeaşi perioadă, însă la un moment dat, din motive necunoscute mie Gent s-a detaşat, ajungând la acest moment al doilea oraş al Belgiei şi capitală a provinciei Flandra de Est. Din punct de vedere turistic, acesta lucru nu a fost un avantaj. Dezvoltarea economică şi creşterea demografică a imprimat Gentului un aer modernist, în contrast evident cu atmosfera medievală autentică a Bruggelui. A nu se înţelege ca Gentul nu ar merita vizitat, însă aici nu veţi regăsi decorul celuilalt oraş.
Gara principală a Gentului (Sint-Pieters) am descris-o în prima parte a povestirii. Prin urmare, dacă sosiţi în oraş, acesta este punctul din care urmează să plecaţi. Imediat ce ieşiţi din clădirea gării, puteţi lua un tramvai din staţia de vis-a-vis cu care să ajungeţi în centrul istoric.
Cel mai spectaculos obiectiv din Gent a fost pentru mine fortăreața Gravesteen (Het Gravesteen), o altă minune arhitecturală a constructorilor din vechime. Ridicat în jurul anului 1180 de Filip de Alsacia la întoarcerea din cruciade, are ca model fortăreţele ridicate de templieri în Tara Sfântă. Efectiv castelul este edificat pe apă; nu ştiu dacă la momentul construcţiei conformaţia solului era acelaşi, însă acum zidurile se termina în apa canalului, atunci când nivelul este mai ridicat. Am avut aceasi senzaţie de admiraţie profundă ca şi la vederea catedralei Notre Dame din Brugge, văzând un edificiu din piatra masivă încă în picioare după aproape 1000 de ani de construcţia sa. Totodată, canalul de la baza lui creează un efect vizual deosebit de spectaculos: zidurile cenuşii, crenelurile şi turnurile impunătoare se oglindesc în apă, dând naştere unui al doilea castel răsturnat.
Fortăreața Gravesteen
Ca şi la Brugge, amatorii de plimbări pe distanţe lungi au de ales între bărci şi trasuri trase de cai. Canalele gentului sunt oarecum mai largi decât cele din Brugge şi nu dau acea senzaţie de intimitate plăcută, însă sunt împodobite pe margini cu flori multicolore, iar uneori oamenii socializează stând pe marginea canalului, cu picioarele atârnând deasupra apei. De asemenea, mersul pe bicicleta este la ordinea zilei. Toate arterele importante au amenajate în lateralul lor piste pentru ciclişti de culoare cărămizie, iar bicicletele sunt legate de stâlpi, balustrade ori lăsate pur şi simplu rezemate la intrarea în magazine.
Am remarcat şi aici o grijă deosebită în ceea ce priveşte întreţinerea şi aspectul general al oraşului. Toate clădirile, fie aparţinând domeniului public, fie case particulare sunt îngrijite, fără faţade cojite ori murdare. Este probabil consecinţa conştientizării faptului că fiecare ban investit în acest sens are drept urmare pe termen mediu şi îndelungat obţinerea unor venituri corespunzătoare.
Cea mai pitoreasca zona mi s-a părut cea canalului mărginit de străzile Graslei şi Korenlei. Este o zonă de promenadă mereu aglomerată, unde poţi face shopping, beau o cafea ori o bere belgiană rece sau pur şi simplu plimba fără un scop anume.
Graslei & Korenlei
Alte obiective demne de vizitat:
Biserica Sint-Niklaas, construită în secolul al XIII-lea, conţine una din cele mai mari orgi din Belgia, un Cavaillé-Coll original.
Clopotnița din Gent (Belfort van Gent) înaltă de 91 metri), cu un dragon aurit (nu din Game of Thrones) amplasat în vârf.
Catedrala Sint-Baafs
Grupul statuar al fraților van Eyk
Se poate spune că în ceea ce privește strict obiectivele turistice, Gentul nu este cu nimic mai prejos decât Brugge. Iar din acest punct de vedere, nici Primăria orașului nu face notă discordantă, mai ales prin prisma faptului că încorporează două stiluri arhitectonice total diferite. În timp ce fațada de pe strada Hoogport poartă amprenta unui stil gotic încărcat cu sculpturi complicate și ferestre, cea care dă către Botermarkt este construită în stil renascentist, cu linii simple, drepte și sobre. Nici interiorul nu este de neglijat: turul virtual al clădirii vă poate face o idee destul de aprofundată asupra picturilor, mobilierului ori sculpturilor aflate înauntru.
Primăria
Cam atât am avut de zis despre Flandra. Data viitoare când ajung pe acolo, promit că îmi iau revanşa şi fotografiez tot ce se poate...

Comments are closed.

string(12) "theme_locals"