Islanda – Insula de Gheață și Foc

Blog

Islanda – Insula de Gheață și Foc

We come from the land of the ice and snow
From the midnight sun, where the hot springs flow
The hammer of the gods
W'ell drive our ships to new lands
To fight the horde, and sing and cry
Valhalla, I am coming!
Led Zeppelin - Immigrant Song
Voi începe povestirea cu cel mai bun sfat pe care îl pot da celor care s-ar gândi să meargă în Islanda:
Nu vă duceți singuri. Găsiți-vă un tovarăș de călătorie, căci singuri dați faliment!
M-am tot gândit ce nume să dau acestei hoinăreli. Și în timp ce mă documentam înaintea plecării am avut brusc inspirația salvatoare: ce întâlnești cel mai des în Islanda? Ghețari și Vulcani. Gheață și Foc, precum în romanele lui G. R. R. Martin.
Insula de Gheață și Foc. Ceva mai sugestiv de atât nici că puteam găsi (ulterior am descoperit că nu eram chiar așa original, căci denumirea este folosită în mod frecvent pe internet). Situată exact pe zona de contact dintre placa tectonică Nord-Americană și cea Eurasiatică, Islanda este unul din cele mai active ținuturi din lume din punct de vedere geologic, cu nu mai puțin de 45 de vulcani (majoritatea încă activi), gheizere și zone geotermale răspândite pe întreaga sa suprafață. Aceste caracteristici geologice, laolaltă cu vecinătatea Atlanticului și a Cercului Arctic Polar, au făcut din relieful Islandei unul aparte, alcătuit din ghețari, munți maiestuoși și plaje întinse.
Am plecat în dimineața zilei de 12 iulie. După o escală de câteva ore în Copenhaga (bifată cu un an înainte), am decolat în jurul orei 15.00 către Aeroportul Internațional Keflavik. Prognoza nu era prea promițătoare, căci în următoarele trei zile se anunțau ploi și vreme înnorată. Abia în ultima zi, atunci când trebuia să decolez înapoi către casă, se anunța vreme însorită.
Când micul ecran LCD de pe spătarul scaunului din fața mea mi-a indicat că intram în spațiul aerian islandez, am aruncat o privire pe geam, însă nu am reușit să zăresc decât un plafon opac de nori, ce plutea la câteva mii de metri mai jos. Nu am putut vedea nici măcar vârfurile muntoase din regiunea Skaftafell și pe care urmam să urc în cea de-a patra zi. „Norocul” călătorului, până la urmă asta e Islanda, mi-am spus în încercarea de a mă autoconsola.
Aeronava Icelandair a început coborârea către pista aeroportului. Timp de câteva minute nu am zărit decât o ceață lăptoasă ce se prelingea în dreptul hubloului, apoi dintr-o dată norii au rămas undeva sus și am putut arunca prima privire către Islanda. Nu am văzut decât o câmpie imensă cu suprafața neregulată și acoperită de vegetație pitică.
Bineînțeles, ploaie. O ploaie măruntă purtată aproape orizontal de vântul puternic ce mătura pista aeroportului. Echipajul de zbor ne-a anunțat că din cauza aglomerației la terminale urmam să coborâm din avion direct pe pistă, urmând a fi transportați apoi cu un autobuz. Geaca de vânt din bagajul de cală ar fi fost perfectă, dar aceasta... se afla în bagajul de cală.
În aeroport, a durat ceva mai mult până mi-am luat bagajul, însă în general a decurs totul „uns”, exceptând o americancă în vârstă care s-a dezechilibrat, a căzut ca un sac de cartofi în fața mea și nu s-a mai putut ridica, în ciuda eforturilor mele și ale unui turistic asiatic, de a o pune înapoi pe picioarele sale. Nu am putut decât să chemăm pe cineva de la administrația aeroportului, care ulterior a alertat serviciul de ambulanță.
Între aeroport și Reykjavik am putut privi mai bine câmpurile de lavă prin mijlocul cărora circulam: plăci întregi de rocă împinse în afară (în sus), cel mai probabil datorită mișcărilor tectonice de-a lungul a sute de mii de ani care au exercitat forțe considerabile asupra lavei solidificate.
Ajuns în oraș la terminalul BSI, mi-am luat bagajul din cala autocarului și am pornit pe jos către adresa unde urma să fiu cazat. Prin Airbnb închiriasem un mic studio situat într-o zonă destul de centrală a Reykjavikului, la circa 200 metri în spatele Hallgrímskirkja, devenită simbol al orașului.
După ce mi-am desfăcut bagajele, am avut prima surpriză: atunci când am dat drumul la apă pentru a face un duș, am sesizat brusc că întreaga baie s-a umplut cu un miros puternic de sulf. În întreaga Islandă apa caldă nu este necesar a fi încălzită individual ori centralizat, precum la noi. Aceasta este extrasă direct din pământ, în sutele de zone geotermale răspândite pe întreaga suprafață a țării, filtrată (dacă mai este nevoie) și apoi pompată direct în sistemul de încălzire și de alimentare cu apă curentă. Conductele ce transportă apa clocotită trec pe sub străzi, astfel că pe durata iernii dezăpezirea se face singură, ca efect al căldurii ce emană din subteran, iar costul energiei termice este aproape simbolic. Așa se face că apa caldă din locuințe păstrează caracteristicile fizico-chimice ale apei geotermale din care provine, inclusiv mirosul puternic de sulf.
Am ieșit la o scurtă plimbare pe străzile Reykjavikului. Și cum biserica Hallgrímskirkja era „la doi pași” distanță, am început cu aceasta. Construcția acesteia a început în 1945 și s-a finalizat abia după 41 de ani, în 1986. În afară de arhitectură inedită (oarecum nepotrivită cu o biserică luterană), edificiul nu are nimic deosebit: tencuiala este de un cenușiu monoton, iar interiorul, deși foarte spațios, este simplu. De lângă intrare se poate urca cu liftul până în vârfului de sus al turnului, de unde poți admira o panoramă de 360 grade asupra unei mari părți din Reykjavik.
De la Hallgrímskirkja am coborât pe Skólavörðustígur până în zona Portului Vechi, nu înainte de a trece pe lângă clădirea Parlamentului. Cu doar 63 de membri, legislativul islandez este adăpostit de o clădire modestă construită în secolul 19. Puțini știu însă că Althing (Alþingi) este cel mai vechi parlament al lumii, fiind atestat din anul 930, atunci când membrii săi se întruneau pe Câmpiile Thingvellir, situate la circa 45 km de Reykjavik.

În port am localizat cheiul de unde urma a doua zi să mă îmbarc pentru turul de vizionat balene, am făcut câteva fotografii ale Clădirii Harpa (ce adăpostește opera și centrul de conferințe) și ale sculpturii Sólfarið (Călătorul Soarelui) ... și cam asta a fost tot în prima zi.
* * *
Între fusul orar al României și cel al Islandei este o diferență de trei ore. Așa se face că m-am trezit la... 04.00 ora locală. Pentru ceasul meu biologic era deja 07.00, dar Islanda nu știa asta. Nu aveam ce face așa devreme, așa că am băgat nasul înapoi sub pilotă și am reușit să mai ațipesc superficial vreo oră și jumătate.
Pe la 07.30 nu am mai rezistat și am plecat. Am coborât din nou către Sólfarið și m-am plimbat pe faleză fără rost aproape o oră. Când s-a făcut aproape 08.30, m-am prezentat la ghișeul firmei ce oferea turul de vizionare. După verificarea rezervării, am fost pus să semnez instructajul cu „protecția muncii” și mi s-a dat costumul (o salopetă greoaie de culoare roșie), mănuși, ochelari și o vestă de salvare. Trebuie spus că din dorința de senzații tari alesesem un tur ce urma să fie făcut cu o șalupă de mare viteză și nu cu un vaporaș clasic.

Așa se face că în jurul orei 10.00 am ieșit din rada portului. Turul avea drept scop observarea puffinilor și a balenelor (prin balene înțelegându-se orice fel de cetacee, inclusiv delfinii). La acea oră puffinii erau plecați la vânat, așa că pe mică insulă din larg unde își aveau cuiburile nu am zărit decât câteva pliscuri care s-au retras imediat.
Puffinul este o mică pasăre oceanică de mărimea unui antebraț uman, întâlnită în special în zonele reci. Semnul distinctiv caracteristic este ciocul de culoare portocalie, plin cu zimți. Deși are aripile de dimensiuni mici (ceea ce îi permite să înoate mai bine sub apă - până la 60 metri !!!), nu se face de rușine nici în aer. Cu o frecvență de aproape 400 de bătăi de aripi pe minut, puffinul poate atinge viteze impresionante de genul 50-60 kmh. În jurul Islandei este întâlnit puffinul de Atlantic, însă rude ale acestuia se mai găsesc pe coastele Siberiei, Alaskăi, Columbiei Britanice ori insulelor Aleutine.
Foto: Henrik Thorburn
De la insula puffinilor am ieșit în larg în căutarea balenelor. Încă de la începutul turului ghida ne-a avertizat că totul ținea de noroc, căci balenele (ca orice animal sălbatic) sunt imprevizibile, iar deplasarea lor nu poate fi prezisă cu exactitate. După aproape 20 de minute de mers cu viteză maximă, unul din vasele clasice ce naviga în zonă în același scop a raportat un banc de delfini. Ne-am îndreptat rapid către coordonatele respective și am început apoi să ne învârtim cu viteză redusă. Inițial am zărit la circa 50-70 m dorsalele a 3-4 delfini ce ieșeau cu regularitate din apă. În timp ce încercam să focalizez obiectivul camerei video în direcția lor, la nici 10 cm de barca noastră s-a auzit brusc un pleoscăit în apă: un delfin buclucaș ținuse să ne informeze că era în zonă. La doar câteva secunde, alți doi și-au făcut apariția în cealaltă parte, unul din ei făcând chiar o săritură de aproape 1 m în aer. Îmi era destul de greu să surprind câteva cadre bune în condițiile în care apariția micilor mamifere era cu totul aleatorie. Chiar și așa, am reușit să filmez câteva secunde și să fac câteva instantanee, chiar dacă prost focalizate.

Cât despre balenele propriu zise, am reușit să văd câteva din specia Minke, însă doar de la distanță, fiind vizibile în special când aruncau apa în momentul respirației. Turiștii de la alte vase au fost mai norocoși atunci când acestea au apărut la 20-30 m de bord.
Către ora 12.00 ne-am înapoiat în port, nu înainte de a face două tururi în dreptul sculpturii Sólfarið, spre deliciul turiștilor aflați pe mal.
Pentru mine ora prânzului trecuse deja, așa că după ce mi-am dat jos salopeta și toate celelalte accesorii, am intrat într-un din restaurantele din Portul Vechi. Am decis să încerc o specialitate locală, așa că am comandat o câte o porție de supă de crab și hering la grătar cu garnitură de legume.

După masă am pornit pe faleză în direcția firmei de închirieri auto. Drumul a durat aproape o oră, mai ales că în partea finală am reușit să mă rătăcesc pe niște străzi destul de simple, lucru care m-a convins că am nevoie de un telefon cu Android si cu un soft de navigație decent. Pe internet rezervasem un VW Golf, însă firma mi-a oferit la același preț o Kia Sportage 4 x 4. Nu am avut nimic de obiectat, mai ales că multe drumuri din Islanda sunt din categoria F (F-Road), adică neasfaltate.
Înarmat cu cele două camere (video și foto) și cu trepiedul, am pornit pe șoseaua nr. 1 în direcția orașului Selfoss. Prima oprire a fost imediat ce am ieșit din Reykjavik în zona numită Rauðhólar (Dealurile Roșii). Pe o suprafață de câteva hectare, aici se află situat un câmp de lavă vechi de peste 5000 de ani, format din roci bogate în fier, ceea ce îi dă o culoare roșie-cărămizie. Inițial, formațiunile erau mai mari, însă roca de aici a fost în mod intens exploatată și folosită în construcții, în special în perioada celui De-al Doilea Război Mondial.

După Rauðhólar, am pornit mai departe către Selfoss. În stângă și în dreapta șoselei se înalțau din când în când masive muntoase impunătoare, ce „țâșneau” din pământ și ale căror vârfuri erau ascunse de plafonul jos de nori. Pe măsură ce conduceam am început să observ pe versanții munților zone de unde ieșeau la suprafață aburi. Erau renumitele zone geotermale ce împânzesc Islanda și care sunt folosite în mod intensiv la încălzirea locuințelor.
Înainte de intrarea în Selfoss, am virat la stânga pe șoseaua 35 în direcția zonei gheizerelor de pe Valea Haukadalur. Până atunci vremea fusese destul de ploioasă, însă din acest punct cerul a început să se însenineze. Am condus vreme de aproape o oră printre o serie de dealuri mici, pe care se aflau răsfirate din loc în loc case mici din lemn. Acesta este modul în care trăiește populația rurală Islandei - în localități mici, care în România nici „cătune” nu ar fi putut fi numite. Densitatea media a populației este una din cele mai mici din lume (puțin peste 3 pers. / km²), în condițiile în care jumătate din populația totală 123.000 din 332.000) locuiește în Reykjavik.
Și am ajuns la faimoasele gheizere. Încă de la intrarea în zonă, mici panouri te anunță că apa ce izbucnește din pământ este deosebit de fierbinte, în jur de 80-100° C. Din loc în loc, solul este străpuns de galerii largi de 1-2 metri, din care curge apă clocotită. Aceasta este deosebit de limpede, astfel încât dacă lumina ambientală este suficient de puternică și cade într-un unghi favorabil poți privi în jos, în interiorul galeriei.

Cel mai faimos gheizer al Islandei este Strokkur. La o distanță de circa 100 de metri se afla Marele Gheizer, însă acesta erupe neregulat, astfel încât turiștii preferă vizionarea lui Strokkur, care are o frecvență de 8-10 minute. Am căutat un loc mai izolat, am montat camera video pe trepied și m-am postat alături, cu camera foto setată pe modul „rafală”. În jur toți erau tăcuți, privind cu atenție gura de evacuare în care apa fremăta, sub presiunea gazelor din adâncuri. Din când, nivelul apei creștea brusc, dând impresia că erupția este iminentă, pentru ca apoi să se stabileze la loc.
Erupția a venit pe neașteptate. Dintr-o dată, suprafața apei a început să se curbeze în sus, din ce în ce mai mult, formând o bulă imensă de apă sidefie. Când presiunea gazului expulzat a atins punctul critic, în vârful bulei a apărut un mic jet de apă pulverizată, care într-o fracțiune de secundă s-a transformat într-o coloană de apă fierbinte și aburi înaltă de 10-12 metri. Întreaga cantitate de apă aruncată în aer a cazut la loc, umplând din nou gura de evacuare care se transformase pentru o secundă într-un hău fără fund.
Am stat la Strokkur aproximativ jumătate de oră, suficient pentru a prinde trei asemenea erupții, una din ele chiar triplă, ceea ce am înțeles că ar fi foarte rar.
M-am urcat la loc în mașină și am plecat mai departe către cascada Gullfoss. La ieșirea din parcare, un băiat și o fată îmbrăcați în haine de hitch hikeri mi-au făcut semn să îi iau cu mine. Am ezitat preț de o fracțiune de secundă, apoi m-am hotărât să opresc. Niciunul nu părea mai mare de 25 ani. Pe drum, din discuțiile purtate, am aflat că sunt din Cehia și că studiază amândoi la o facultate de arte. Erau veniți în Islanda de aproape o săptămână, timp în care făcuseră toată coasta sudică, inclusiv cascadele și Plaja Neagră pe care le planificasem pentru a doua zi.
Cascada Gulfoss este una din cele mai populare atracții turistice ale Islandei. Împreună cu zona gheizerelor și Parcul Național Thingvellir, este inclusă în așa numitul Circuit de Aur, cel mai cunoscut tur turistic de o zi al țării. Situată pe cursul râului Hvítá din regiunea Árnessýsla, are un debit de peste 140 m³ în timpul verii, atunci când căldură provoacă topirea ghețarilor de pe munții din amonte.
Inutil să descriu spectaculozitatea cascadei. După o porțiune plată, râul întâlnește un prag mai mic de circa 10 metri. În dreptul acestuia se află amenajat un punct de observație foarte apropiat de malul râului, de unde se pot face fotografii. La aproximativ 50 m de primul prag, râul își schimbă brusc direcția către dreapta și se prăbușește într-un canion adânc, dând senzația că dispare sub pământ. Curenții de apă antrenați de căderea apei se izbesc de fundul canionului și printr-un efect de recul, se ridică din nou către suprafață, împreună cu apa pulverizată, la fel ca aburii dintr-un imens cazan.

După Gulfoss am pornit înapoi pe același drum, însă până a ajunge la Selfoss, am virat pe un alt drum către Thingvellir. Parcul Național Thingvellir (Þingvellir) a fost înființat în 1930, cu ocazia împlinirii a 1.000 de ani de la constituirea Parlamentului, care s-a întrunit aici cu mici întreruperi până în... 1798. Aici este zona de contact între cele două plăci tectonice majore pe care se sprijină Islanda. Bineînțeles, acestea nu se ating direct, între ele existând o zonă tampon lată de câțiva kilometri, însă mișcările tectonice ce au loc aici au creat pe întreg cuprinsul parcului numeroase rupturi și canioane în solul stâncos, cel mai mare din acestea fiind Almannagjá.
După ce am plătit parcarea la un parcometru situat în câmp (!), am luat din nou în spinare trepiedul și camerele și am plecat la plimbare. Un afișaj cu denumiri imposibil de pronunțat m-a informat că în apropiere se afla cascada Öxarárfoss, așa că primul obiectiv vizitat a fost aceasta.

După câteva fotografii, am pornit la plimbare în canion în direcția opusă, sâcâit în permanență de roiuri de musculițe agresive. De o parte și de cealaltă a potecii se înalțau pereți stâncoși înalți de 3-4 metri, formați din roci neregulate ce purtau numeroase „cicatrici”, semne ale forțelor colosale ce acționează în zonă.

În jur de 20.00 am pornit înapoi către Reykjavik. Vremea era frumoasă, iar soarele se ițea dintre nori și vârfuri de munte. Numai că odată cu apropierea de capitală, cerul a fost acoperit de nori groși, iar o ploaie măruntă și abundentă m-a silit să reduc mult viteza mașinii, mai ales că trebuia să fiu atent și la indicatoarele rutiere ce trebuiau să mă ghideze înapoi către casă. Am ajuns cu bine totuși, exact când s-a oprit ploaia și a răsărit soarele. 
* * *
Întrucât „reușeam” să mă trezesc dimineața devreme, am hotărât să profit și să plec cu noaptea în cap către Skaftafell. După un mic dejun pe fugă, mi-am strâns bagajele și le-am cărat la mașină, am lăsat cheia camerei în cutia cu cifru fixată de perete lângă ușă (apropo, nu m-am întâlnit deloc cu proprietara în cele două zile petrecute la Reykjavik) și în jurul orei opt eram deja pe drum.
Am urmat același traseu ca și în ziua precedentă, numai că la Selfoss am continuat să merg înainte în direcția Hof. Vremea se anunța schimbătoare. Au fost intervale de soare, am avut parte și de o ploaie ușoară ori de ceață groasă atunci când șoseaua urca la altitudini mari apropiate de cele ale norilor. În general, condusul în Islanda nu presupune prea mare bătaie de cap, căci cel puțin în afara localităților, traficul este redus, existând situații în care nu întâlnești nici un alt vehicul cale de kilometri buni. Prin urmare, îți poți permite din când în când să îți arunci privirea la superbele peisaje ce se derulează prin fața ochilor, mai ales când începi să te apropii de Skaftafell.
Prima oprire - Cascada Seljalandsfoss. Frumusețea acestei cascade este dată nu doar de înalțimea sa (peste 60 m), dar mai ales de cadrul natural în care aceasta este amplasată. În stânca de pe care se prăbușește șuvoiul de apă adus de râul Seljalands de pe pantele vulcanului „cu nume imposibil de pronunțat” (Eyjafjallajökull) natura a scobit de-a lungul a milioane de ani un intrând de mari dimensiuni ce este străbătut de o potecă ușor accesibilă omului. Vizitatorii pot astfel să se apropie de cascadă, ba mai mult pot intra efectiv pe sub aceasta. Am profitat de această oportunitate pentru a face fotografii și a filma niște cadre spectaculoase (atât cât mi-au permis stropii de apă pulverizați în aer de căderea apei și care se depuneau cu regularitate pe obiectiv). De altfel, trebuie spus că în acea zi am pierdut mult timp ștergând obiectivele camerelor de umezeală ori jonglând între acestea: fă fotografii, montează camera video pe trepied că să filmezi stabilizat, scoate camera video de pe trepied și monteaz-o pe cea foto, setează declanșarea cu timer ca să apari și tu în câteva poze, curăță iar obiectivul de umezeală, etc... 
La circa 300 metri de Seljalandsfoss se află o altă cascadă mai puțin cunoscută, mult mai mică, însă la fel de spectaculoasă: Gljúfrafoss sau Gljúfrabúi. De-a lungul secolelelor și mileniilor, râul a săpat în coasta muntelui un „horn” înalt de circa 10-12 metri, în care se prăbușește apa. Pentru a ajunge la baza cascadei, este nevoie să mergi jumătate prin apă, jumătate pe pietre printr-un mic canion ai cărui pereți aproape că se ating.

De la Seljalandsfoss și Gljúfrabúi am pornit mai departe pe șoseaua 1. Deja peisajul începea să se schimbe trădând în apropiere prezența vulcanilor activi, precum Eyjafjallajökull, Hekla ori Laki: dacă până atunci câmpiile prin mijlocul cărora mergeam erau acoperite de vegetație pitică specifică tundrei, de aici verdele a început din ce în ce mai mult să fie înlocuit de negru. An de an, ghețarii și râurile rezultate din topirea ghețarilor cară mii de tone de cenușă de pe pantele vulcanilor și le împrăștie în mod constant pe câmpiile de jos. Oriunde privești, pe distanțe de kilometri buni nu vezi decât solul ori roci de culoare neagră, din care din loc în loc reușesc să răsară uneori câteva fire timide de iarbă.
Următoarea oprire a fost la cascada Skogafoss. Inițial căderea de apă era situată pe malul oceanului, însă odată cu depunerea masivă de aluviuni aduse din munți, malul s-a deplasat în larg, la acest moment fiind la 5 km de cascadă. Are o înalțime de 60 metri și datorită apei pulverizate din aer, în zilele cu soare deasupra apare în mod frecvent curcubeul. Din păcate, nu am avut parte de așa ceva, căci deja vremea se stricase iremediabil. Cerul era în permanență acoperit de nori, iar rafalele de ploaie devenea din ce în ce mai frecvente.
Pe lângă cascadă există un șir lung de trepte care duc până la o platformă de deasupra. Din acel loc pornesc o serie de trasee de hiking către vârfurile și ghețarii din interiorul insulei.

Am lăsat și Skogafoss  în urmă și m-am îndreptat către orășelul Vik. Cum probabil vă imaginați, denumirea de ”orășel” este cu totul improprie, căci populația acestei localități număra puțin peste 300 de oameni în 2016. Însă nu Vik era următoarea mea țintă. Cu câțiva kilometri înainte, am virat de pe Șoseaua 1 la dreapta în direcția oceanului și am continuat pe un drum îngust din asfalt care la un moment dat s-a transformat în drum de pietriș. La capătul acestuia, la baza unor imense stânci din rocă bazaltică se află Reynisfjara sau Plaja Neagră.

Inutil să precizez că aici negru este cuvântul de ordine. Pe o distanță de mulți kilometri, cenușa vulcanică a acoperit coasta oceanului, formând un peisaj aproape unic în lume. Pornind din acest punct către sud, nu mai există nici petec semnificativ de pământ până în Antarctica, astfel că valurile Atlanticului izbesc cu întreaga lor forță coasta Islandei. Uneori, chiar și pe vreme bună, au existat situații când valuri uriașe iscate din senin au pătruns adânc pe plajă, luând cu ele turiști care se aventuraseră prea mult către apă.
Sursa: Iceland Review
La rândul lor, imensele stânci la baza cărora se află plaja sunt un spectacol în sine. La prima vedere, „arhitectura” acestora pare mai degrabă artificială, semănând cu niște coloane șlefuite de om, aproape simetrice, adunate cu sutele laolaltă și înfipte adânc în cenușa vulcanică, ca o pavăză în calea valurilor. În realitate, nu este nimic artificial în aceste coloane. Lava fierbinte de origine bazaltică la momentul la care a intrat în contact cu apa rece a oceanului s-a contractat brusc, formând prisme hexagonale ori pătrate, iar rezultatul poate fi admirat în acel loc, în alte locuri de pe coastele islandeze, dar și în arhitectura bisericii Hallgrímskirkja. 
Din fericire, prezența mea în acea zi pe Reynisfjara a decurs fără incidente. Am reușit să surprind o grămadă de instantanee superbe, care ar fi arătat de-a dreptul extraordinar dacă nu ar fi fost zecile de turiști ce acaparaseră plaja la acea oră.
De la Reynisfjara am ieșit din nou în Șoseaua 1 și mi-am continuat drumul, trecând rapid prin Vik și mergând mai departe către Skaftafell. O burniță ușoară se încăpățâna să cadă peste întreaga regiune, ceea ce făcea câmpiile de cenușă să arate mai negre decât de obicei.
Undeva în jurul orei 16.00 am ajuns la Hotelul Skaftafell. După ce m-am cazat la recepție, mi-am dus bagajele în cameră și am aruncat o privire la pantaloni: erau efectiv plini de sare. Datorită apropierii oceanului, aerul este îmbibat cu apa luată de curenții de aer de la suprafață și se impregnează în haine, după uscare rămânând doar sarea, la fel ca după transpirație în zilele toride de vară.
În acea seară, aveam planificat să vizitez cascada Svartifoss, însă după cum am povestit în postarea despre hoinăreala de pe Hvannadalshnúkur, programul ascensiunii mi-a dat peste cap planurile, așa că a trebuit să abandonez ideea.
Cascada Svartifoss (Sursa: Wikipedia)
* * *
Pe 16 iulie, a doua zi după ascensiune, mi-am strâns bagajele și am pornit înapoi către Reykjavik. Vremea se hotărâse să îmi facă în ciudă, căci de cum m-am trezit am văzut pe fereastră un soare superb ce se întrezărea printre câțiva nori răzleți. M-am oprit de câteva ori pe drum pentru fotografii, căci scăldate în razele soarelui peisajele erau într-o cu totul ''altă lumină”. După Vik nu m-am putut abține și am virat din nou către Reynisfjara, pentru câteva instantanee suplimentare. Și a meritat, chiar dacă în final era cât pe-aci să pierd avionul către Europa.  
Undeva în jurul orei 15.00 decolam către Schiphol, Olanda. Ulterior, navigând pe internet aveam să găsesc din ce în ce mai multe obiective de vizitat, atât pe coasta de sud (cea mai cunoscută turiștilor), dar și în celalte regiuni. Eram decis ca într-o bună zi să mă întorc în Islanda și încă îmi mențin hotărârea.

Comments are closed.

string(12) "theme_locals"