Kaiserliche Wien & Mozartstadt Salzburg

Blog

Kaiserliche Wien & Mozartstadt Salzburg

Cred că este cazul să mă apuc și de hoinăreala asta...
Anul acesta eram de mult în luna iunie și încă nu știam dacă voi reuși să plec în concediu, datorită unor complicații la  muncă. Pe la mijlocul lunii, am decis că totuși că trebuie să risc și mi-am rezervat biletele de avion către Viena. În ceea ce privește cazarea, am rezervat trei zile în Viena, iar inițial am ales a doua destinație Innsbruck. Câteva zile mai târziu, m-am „întors”, am anulat cazarea din Innsbruck și am făcut o rezervare la un hotel din Salzburg. Trei nopți la Viena, trei la Salzburg.
Viena
FFWD... sunt în avionul Tarom care începuse manevrele de aterizare către Vienna International Airport. Afară, vreme ploioasă și mohorâtă. Ca o paranteză, observ tot mai des că vremea rea a devenit definitorie la majoritatea aterizărilor mele. Charleroi, Glasgow, Viena, Kastrup... de Keflavik nici nu mai amintesc. După aterizare și parcarea la terminal, mi-am luat bagajul, am comunicat acasă că am ajuns cu bine și m-am îndreptat către stația subterană de tren din incinta aeroportului.
Pentru a ajunge în oraș sunt disponibile trei variante feroviare: cursa specială City Airport Train (CAT), care te duce în gara Wien Mitte la fiecare 30 de minute, o cursă regulată a Österreichische Bundesbahnen (ÖBB) care face legătura cu principalele orașe austriece de asemenea la fiecare 30 minute și care oprește în gările Miedling și Hauptbahnhof și un tren expres între aeroport și gara Wien Florisdorf, care de repede ce merge ajunge în 38 de minute, spre deosebire de primele două care fac doar 16 minute. CAT este cel mai scump (11 € dus, 19 € dus-întors), spre deosebire de cursa regulată a ÖBB care costă doar 4.20 €, așa că dacă nu vrei să ajungi neaparat în gara Wien Mitte, poți ajunge în oraș cu a doua variantă în exact același timp. 
După ce am ajuns la Gara Centrală (Hauptbahnhof), am luat un metrou care m-a lăsat exact în stația din fața hotelului unde aveam rezervarea. Am ajuns destul de devreme, așa că în mod previzibil camera nu era încă gata. Am lăsat bagajele la hotel, am luat din nou metroul către centru și am coborât în una din cele mai mari stații din Viena - Karlsplatz. În prima zi plănuisem să străbat orașul la bordul autobuzelor Big Bus în baza Vienna City Card.
Viena este superbă. Viena este impunătoare. Viena este fermecătoare. Dar mai presus de toate, Viena este intimidantă. Capitală a unui imperiu care în urmă cu 150 de ani stăpânea mare parte din Europa Centrală și de Sud-Est, și-a exercitat puterea asupra milioane de oameni ce vorbeau o sumedenie de limbi, de la germană și maghiară la română, cehă, slovacă, slovenă, sârbo-croată, ucraineană și idiș, până la sfârșitul Primul Război Mondial, atunci când Imperiul Austro-Ungra, încremenit într-un conservatorism irațional, s-a fărâmat în mod spectaculos, dând naștere unor întregi națiuni (ex. Cehoslovacia ori Yugoslavia) ori contribuind la învigorarea altora deja existente (Regatul României). Timp de sute de ani, a atras mii de pictori, sculptori, muzicieni, dar și oameni de știință, ceea ce a dus la transformarea sa într-o adevărată bijuterie arhitectonică. În centrul orașului, de-a lungul străzilor tronează clădiri impunătoare și somptuoase, dovezi ale bogăției și averilor foștilor proprietari.
Deși percepția generală despre imperiul condus din Viena a fost una a asuprii sistematice a popoarelor ce nu aveau norocul să vorbească germana sau maghiara, stăpânirea imperială a însemnat totodată și un nivel de protecție ridicat din punct de vedere militar, dar și juridic. Privind doar pe meleagurile noastre, este evidentă diferența de civilizație între partea vestică a țării și cea a fostelor provincii ale regatului, chiar și după 100 de ani, din care 45 sub comunism și alți aproape 30 într-o perioadă uneori tulbure. Numai cu titlu de exemplu, în Ardeal proprietățile funciare au înregistrate întregul istoric al vânzărilor și transmiterilor succesive până la mijlocul secolului ... XIX, sistem care abia acum este în curs de implementare în restul României. Este doar o dovadă a amprentei lăsate asupra relațiilor sociale de către defunctul Imperiu.
Mulți cred că expresia Ai carte, ai parte semnifică beneficiile ce le-ar avea o persoană ca urmare a educației și instruirii sale școlare. În realitate, expresia își are originea în Transilvania, acolo unde în cazul unui litigiu asupra unui imobil, câștig de cauză îl avea cel care avea înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
Unul din „polii turistici” ai Vienei este Palatul Hofburg. După ce a slujit în perioada Imperiului ca reședință de iarnă a suveranilor, în prezent acesta este reședință oficială și sediu al Președintelui Austriei, în timp ce cel al Cancelarul se află în imediata apropiere a palatului, într-o clădire cu o arhitectură asemănătoare. Chiar dacă întreaga administrație imperială a fost desființată în 1918, întregul complex de clădiri este administrat în continuare de un Burghauptmann, funcție ce datează din perioada medievală.
Corpul principal al complexului este de forma unui hemiclu, având în fața o esplandă imensă, numită Piața Eroilor (Heldenplatz), străjuită de o parte și de cealaltă a căii de acces ce o străbate de două statui ecvestre ale prințului Eugen de Savoya și respectiv ale arhiducelui Carol de Austria. În această piață, la 15 martie 1938 Adolf Hitler a proclamat anexarea Austriei la cel de-al Treilea Reich ce ar fi trebuit să dureze 1.000 de ani, dar care s-a destrămat în sunet de explozii după nici opt ani.
În spațiile deschise publicului, palatul Hofburg găzduiește în principal Biblioteca Națională a Austriei (fostă Bibliotecă a Curții), Școala Spaniolă de Echitație, dar și Tezaurul Imperial (Kaiserliche Schatzkammer), o colecție impresionantă de obiecte de preț (coroane, bijuterii, statuete din piatră prețioasă), dar și de picturi ale unor figuri celebre din îndelungata istorie a Imperiului (ex. Napoleon Bonaparte). Această expoziție este adăpostită de o aripă veche a palatului, în care se intră prin Poarta Elvețiană (Schweizerhof). Tezaurul este împărțit în două părți, una „seculară” formată din obiecte aparținând familiilor imperiale de la cârma Imperiului și una „ecleziastică” alcătuită din obiecte de cult, precum bunuri presupus a fi atribuite sfinților.
Alăturat corpului principal al palatului (cel în formă de hemiciclu), sunt alipite o serie de alte anexe, construite în diverse perioade ale istoriei, la care se ajunge printr-un șir de curți și porți.
Vis-a-vis de Hofburg, de cealaltă parte a Ringstraße se află Piața Maria Tereza (Maria-Theresien-Platz). Încadrată de Muzeul de Istorie Naturală (Naturhistorisches Museum) și cel de Istorie a Artei (Kunsthistorisches Museum), piața are în mijloc (da, ați ghicit)... statuia împărătesei Maria Tereza, cel mai faimos personaj feminin din istoria Imperiului. Cele două muzee sunt adăpostite în două clădiri identice construite la sfârșitul secolului XIX.

Maria Tereza (sau mai precis Maria Theresa Walburga Amalia Christina) a fost singura împărăteasă din istoria Imperiului. Și-a început domnia în 1740, atunci când tatăl său a decedat fără urmași de sex masculin. Cu nu mai puțin de 27  de ani înainte, împăratul Carol al VI-lea emisese Sanctio Pragmatica, edictul ce permitea urcarea pe tron și a urmașilor de sex feminin. Deși pe timpul vieții lui Carol, marile puteri europene (Franța, Spania, Marea Britanie, Republica Olandeză și Prusia) agreaseră edictul împăratului austriac (unii în schimbul unor importante concesii teritoriale, politice și economice), încoronarea Mariei Tereza le-a determinat pe acestea să denunțe Sanctio Pragmatica, ceea ce a dus la izbucnirea războiului.
Războiul cu puterile europene nu a fost singura problemă cu care Maria Tereza s-a confruntat la urcarea pe tron. Conducerea dezastruoasă a tatălui său și războiaele în care fusese implicat imperiul lăsaseră trezoreria aproape goală, în timp ce armata număra doar 80.000 de oameni, ce nu erau plătiți cu zilele.
Pe de altă parte, căsătoria sa cu Franz Stephan a fost una „îmbelșugată”. Cuplul imperial a avut nu mai puțin de 16 copii, din care „doar” trei au murit de mici. Fertilitatea Mariei Tereza era aproape în permanență însărcinată, ajungând ca în același timp să se pregătească de nașterea copiilor mai mici, în timp ce aranja căsătoriile celor mai mari. Cea mai mică fiică, Maria Antoinette, avea însă să sfârșească tragic, ghilotinată la câteva luni după soțul său, Ludovic al XVI-lea, la 17 octombrie 1793 ca urmare a condamnării sale la moarte de către un tribunal revoluționar francez.
Pornind de la Hofburg către est, se ajunge la simbol al Vienei - Catedrala Sf. Ștefan (Domkirche St. Stephan). Ca mai toate edificiile de acest gen, construcția acestui lăcaș de cult a durat aproape două secole: pornind de la un edificiu redus, cu timpul s-au adăugat anexe noi, turnuri, zidurile vechi s-au dărâmat și au fost ridicate altele mai înalte, incendii au distrus acoperișuri, însă cu timpul s-a ajuns la ceea ce se vede la acest moment în Stephanplatz.
Două turnuri străjuiesc de o parte și de cealaltă mărețul edificiu. Cel mai înalt este turnul sudic, ridicat între 1368 și 1433. Are o înălțime de 136 metri și poate fi urcat până aproape de vârf pe o scară circulară cu 343 de trepte. Atunci când am vizitat catedrala bineînțeles că nu m-am putut abține și, după ce am plătit taxa de vizitare de câțiva euro, am început să urc în viteză în ideea de a ajunge în vârf fără nici o oprire. Am reușit performanța, însă cu prețul unei senzații de „ardere” în piciorul drept (datorită acumulării acidului lactic). Scările circulare sunt mult mai dificil de urcat decât cele drepte, întrucât piciorul din interior va fi mereu mult mai solicitat de cel din exterior.
Cât privește turnul nordic, acesta s-a vrut inițial o copie fidelă a celui sudic, însă la începutul secolului al XVI-lea construcția sa a fost oprită. Arhitectura gotică a perioadei medievale, cu linii înalte și zvelte și cu ornamente complicate, devenise deja un trend desuet, depășit de cel mai nou al Renașterii, mai simplu și mai practic. De altfel, acoperișul adăugat la final respectă acest ultim stil, iar construcția abia dacă depășește cu jumătate înălțimea „fratelui” său de pe partea sudică, iar urcarea până în vârf se face nu pe scări, ci cu ajutorul unui lift modern.
Acoperișul turnului nordic este însă singura „pată de culoare” din arhitectura catedralei: atât interiorul, cât și exteriorul sunt în tradiționalul stil gotic al edificiilor de cult din Europa de Vest.
Palatul Hofburg era reședința imperială de iarnă, Palatul Schönbrunn era cea de vară. Ca și „fratele” său de la Versailles, a fost inițial doar o reședință de vânătoare cumpărată în secolul XIV și în jurul căreia se întindea un vast domeniu îngrădit și împădurit, populat din belșug cu fazani, rațe, cerbi și mistreți. Cu timpul însă au apărut mici anexe, o livadă de portocali, pentru ca pe timpul Mariei Tereza întregul domeniu să sufere o transformare radicală în forma de astăzi. Ulterior, împăratul Franz Iosif a ordonat o redecorare a exterioarelor în stilul neoclasic.
Deși situat oarecum în afara zonei de interes turistic major a Vienei, Schönbrunn este probabil cel mai vizitat obiectiv al orașului. Alături de palatul propriu-zis, mai pot fi vizitate Livada de Portocali, Labirintul, Grădina Zoologică și Muzeul Copiilor pentru cei mici, Grădina Privată sau Gloriette, o anexă amplasată în vârful dealului la poalele căruia se află palatul. Dintre toate variantele de bilete puse la dispoziție pe site, am ales în acea zi Grădina Privată, vizitarea palatului (Grand Tour) și Gloriette.
Grădina Privată
Gloriette

Cât priveşte Grand Tour, acesta este, alături de Imperial Tour, una din cele două variante care trebuie neaparat luate în calcul la vizitarea Schönbrunnului. Diferența dintre prețurile celor două variante este de doar 3.30 € , în timp ce în materie de „ofertă” Grand Tour oferă cu 18 mai multe camere. Din păcate (ca la toate obiective de acest gen) în interior nu am putut intra cu camere foto sau video. Timp de aproape o oră am mers de-a lungul somptuoaselor săli oficiale ale palatului, dar și prin camerele private ale monarhilor. Am vizitat, pe lângă somptuoasele încăperi oficiale, apartamentul ultimului împărat, Franz Iosif, modest mobilat și auster, dar și pe cel al soției sale, Elisabeta. De remarcat că turul este unul de genul audio guide, iar una din limbile disponibile este româna.

Autor: Ralf Roletschek / roletschek.at
Cronicile vremii, dar și filmele turnate mai târziu, au prezentat căsătoria dintre Franz Iosif și Elisabeta „Sissi” ca fiind o mare poveste de dragoste dintre doi tineri care s-au iubit sincer și din toată inima. Realitatea a fost însă mult mai puțin prozaică, căci imediat după căsătorie Sissi (care beneficiase până la vârsta de 16 ani de o educație destul de liberală și progresistă) s-a simțit încorsetată de eticheta rigidă și conservatoare a Curții Imperiale vieneze. La acest lucru s-a adăugat supravegherea strictă și constantă din partea reginei-mamă, care nu o suporta, reciproca fiind de altfel pe deplin valabilă. Toate acestea au avut cu timpul drept rezultat îndepărtarea sa de soțul său, care însă a continuat să o iubească nebunește.
Împărăteasa „Sissi” a fost o figură aparte în istoria dinastiei Habsburgilor. În contrast evident cu Franz Iosif, un personaj deosebit de strict, care se trezea întotdeauna la 4 dimineața, pentru a începe să lucreze la 5, „Sissi” era imaginea noii generații, fapt care i-a atras imediat simpatia publicului. Fuma în mod regulat, practica zilnic exerciții de gimnastică, era o călăreață desăvârșită și ținea o dietă deosebit de strictă pentru a-și menține silueta. La o înălțime de 1.72 m avea în mod constant 50 kg, în ciuda celor patru nașteri din cursul vieții. Adopta în mod constant ținute vestimentare moderne, cu o linie subțire și suplă. Era profund interesată de filozofie, istorie și literatură, vorbea fluent engleza și franceza, luând totodată lecții de greacă modernă și maghiară.
Viața împărătesei „Sissi” a fost una marcată de evenimente tragice. Din căsătoria sa cu Franz Iosif au rezultat patru copii, dintre care trei fete (Sophie, Gisela și Valerie) și un fiu (Rudolf), cel care ar fi trebuit să moștenească tronul Imperiului Austro-Ungar. Prima fată, Sophie, a murit cel mai probabil de febră tifoidă la vârsta de doi ani, în timpul unei călătorii la Budapesta. Cât privește prințul Rudolf, acesta a murit la vârsta de 31 de ani, în ceea ce este cunoscut drept incidentul Mayerling, în circumstanțe încă neclare. Opinia generală este că în noaptea de 29/30 ianuarie 1889, în timp ce se afla la domeniul de vânătoare Mayerling împreună cu amanta sa, baronesa Maria Vetsera, prințul Rudolf ar fi împușcat-o în urma unei dispute violente, după care s-a sinucis.
Moartea prințului Rudolf a fost o adevărată lovitură pentru „Sissi”. De la acel moment a renunțat la a îndeplini orice îndatoriri oficiale în cadrul Curții, căzând într-o perioadă de depresie. A început să călătorească în mod frecvent prin Europa, comandând inclusiv o reședință în insula Corfu, unde se retrăgea adesea, făcând vizite inclusiv în țări precum Maroc, Algeria, Egipt sau Imperiul Otoman.
La 10 septembrie 1898, în timp ce se afla în Geneva împreună cu una din doamnele sale de companie, Elisabeta „Sissi” a fost atacată cu un obiect tăios improvizat de un anarhist italian pe nume Luigi Lucheni. După lovitura aplicată în zona inimii, împărăteasa a căzut jos, reușind apoi să se ridice, fără a realiza că fusese rănită. A leșinat la scurt timp, iar o persoană aflată în apropiere a observat o mică pată de culoare roșie deasupra sânului stâng. Fiind dusă înapoi la hotel, a decedat la scurt timp după aceea.
În afară de tururile de vizitare plătite, accesul este gratuit în imensa grădină din jurul palatului. O rețea de drumuri și poteci acoperite cu zgură și pietriș străbat pădurea ce acoperă mare parte din domeniu și fac legătura între diverse bazine cu apă, fântâni arteziene și grupuri statuare. Unul din aceste puncte de interes sunt Ruinele Romane, un complex arhitectural cu aspect de construcție părăsită de câteva secole, care însă a fost ridicat în mod intenționat în acest fel, sau Fântâna lui Neptun, de la poalele dealului unde este ridicat Gloriette.

 

Cine dorește să vadă și un Schönbrunn în miniatură, o poate face vizitând Palatul Belvedere, situat într-un mic parc la marginea dinspre sud-est a centrului Vienei. Este un complex format din două corpuri: Marele Belvedere, ridicat la capătul de sus al parcului și Micul Belvedere, amplasat la poalele colinei.
A fost construit într-un elegant stil baroc de prințul Eugen de Savoya, general al armatei imperiale și arhiduce al Austriei, unul din cei mai glorioși lideri militari europeni ai vremei sale și nu numai. La momentul începerii construcției sale, zona cumpărată de prinț era una neamenajată, situată aproape de marginea orașului, pe drumul către Regatul Ungariei, astfel că arhitecții și constructorii însărcinați cu ridicarea somptuoasei reședințe de vară au avut mână liberă și și-au putut manifesta în voie talentul, fără constrângerile unui teren înghesuit. Eugen de Savoya era unul din cei mai bogați și puternici bărbați de stat ai Imperiului Habsburgic, așa că probabil doar respectul ce îl datora familiei imperiale l-a împiedicat să comande construirea unei reședințe comparabile cu Palatul Hofburg sau Schönbrunn.
La acest moment palatul (atât Marele, cât și Micul Belvedere) au destinația de muzeu, găzduind numeroase colecții și expoziții de pictură ori sculptură, unele din perioada modernă contemporană și care astfel sunt într-un contrast evident cu stilul baroc specific secolului XVI.
Într-un din sălile Micului Belvedere o pictură sau mai degrabă desen mi-a atras atenția în mod deosebit. Era o ilustrare grafică a Europei, mai precis a situației politico-militare de pe continent la începutul Primului Război Mondial. În mijlocul hărții sunt desenate Puterile Centrale (Germania și Imperiul Austro-Ungar) reprezentate de soldați în poziții de apărare, încolțiți de inamicii din jur. Italia, Franța, Spania și Marea Britanie sunt caricaturizate prin imagini grotești sau ridicole, având trăsăturile somatice specifice ori uniformele exagerate. Serbia arată nu mai mult și mai puțin precum un... porc, simbolistic pentru rolul atribuit de austrieci în privința declanșării războiului. Înspre est Imperiul Țarist este înfățișat printr-un uriaș cu gura larg deschisă, încercând să înghită o halcă uriașă din Europa și ținut la distanță doar de baionetele militarilor germani și austrieci. Cât privește regatul României, acesta apare întruchipat prin figura regelui Carol I îmbrăcat în uniformă militară.
Bineînțeles că în afară de aceste obiective vizitate, Viena oferă o sumedenie de alte atracții, precum Primăria (Rathaus), parcul de distracții Prater, Opera Vieneză, Stadtpalais (reședința de iarnă a prințului Eugen de Savoya), Parlamentul (în renovare atunci când am trecut pe lângă el), Biserica Votivă (Votivkirche), faleza Dunării și crozierele pe aceasta.
Pornind de la Karlsplatz în direcția Palatului Schönbrunn se află situată un piață agroalimentară unde, pe lângă vânzătorii de haine, fructe, mirodenii, pește și carne, sunt o mulțime de terase unde se poate servi masa ori bea o halbă de bere în zilele toride de vară. Pentru mine, în comparație cu explozia de arome și culori din La Bocheria, această piață nu avea un farmec ieșit din comun, însă atunci când îți este foame ori sete, aceste aspecte devin nerelevante. Am mâncat în fiecare zi la prânz, fie un curry de pește, fie un șnițel vienez (care în treacăt fie spus nu are nimic deosebit) ori un hamburger de vită.

 

Hallstatt & Five Fingers
În a patra zi, am plecat către Salzburg, însă înainte dea ajunge acolo, am făcut un scurt ocol către sud. Pornind din autostrada care face legătura între acesta și capitală, pleacă un drum către un mic orășel deosebit de pitoresc. Hallstatt este cunoscut printre oamenii de știință drept locul unde este amplasat situl arheologic ce a dus la descoperirea civilizației cu același nume, o perioadă a Epocii Fierului, cuprinsă între secolele VIII și VI, ce a predominat în Europa Centrală și Occidentală. Pentru publicul larg, Hallstatt este însă celebru pentru imaginea orășelului amplasat pe malul lacului cu același nume, imagine devenită iconică odată cu dezvoltarea rețelelor sociale.
 Autor: Nick Csakany
Imaginile pitorești cu căsuțe cochete, amplasate pe malul lacului, cu turlele bisericilor oglindindu-se înluciul apei și având drept fundal Alpii maiestuoși au făcut înconjorul lumii și au creat o impresie atât de puternică, încât chinezii (maeștrii absoluți ai imitației) au construit o replică asemănătoare în provincia Guangdoung (imaginea de jos).

Autor: Hanno Böck
Când am ajuns în sfârșit la Hallstatt, după un drum șerpuit pe serpentinele șoselei, am găsit un mic orășel cuprins de febra competițiilor ciclistice. În plus, străzile erau împânzite de mii de turiști, unii veniți cu autocarele, alții cu mașinile personale cărora se chinuiau să le găsească un loc în parcările pline ochi. Mi-am luat rucsacul în spate și am pornit prima dată către funicularul ce urca către Mina de Sare. Unele variante de bilete ce le aveam la dispoziție includeau o serie de obiective, însă am preferat doar o urcare până sus, la platforma ce se întindea deasupra localității. Priveliștea era absolut superbă: creste de munți înalți înconjurau lacul, iar undeva jos, la peste trei sute de metri sub metalul platformei se întindeau micul orașel de poveste. În mod obișnuit eram tentat să privesc la priveliștea de la picioarele mele, însă la un moment dat am ridicat ochii și către cer. Undeva în văzduh am zărit câteva mogâldețe ce pluteau încet în aer, balansându-se printre curenții ce inevitabil apar printre munți. Erau niște parapantiști ce porneau de undeva de pe un munte din apropiere (un pic mai târziu aveam să aflu și de unde).
După ce am coborât înapoi, m-am plimbat aproximativ o oră pe străduțele Hallstattului, strcurându-mă prin puhoiul de oameni ce se revărsase pe străduțele înguste, printre bisericuțe vechi din piatră înegrită de vreme și case cochete, aproape acoperite de florile de la fereastră.
De la Hallstatt am plecat mai departe în direcția sud. La nici șase kilometri se află o altă localitate, mult mai puțin cunoscută decât cea pe care abia o părăsisem - Obertraun. De pe platforma de deasupra Hallstattului o zărisem aruncată stingheră pe marginea lacului. Însă nu localitatea în sine aveam de gând să o vizitez: de aici pornește o linie de teleferic ce urcă pe masivul Krippenstein, parte componentă a lanțului muntos Dachstein. Undeva sus, la peste 2.100 m înalțime, cu o panoramă de peste 180 de grade asupra întregului lac, se află o altă atracție ce a făcut înconjorul lumii: Five Fingers. Numele îi vine de la forma platformei de vizionare, formată din cinci pasarele răsfirate precum degetele unei mâini, fiecare având o caracteristică aparte, precum podeaua din sticla securizată ori un telescop ce poate fi folosit gratuit.
Pentru a ajunge la platformă, trebuiesc parcurse două secțiuni de teleferic până la cea de-a doua stație (există și o a treia secțiune ce mai merge aproximativ 2 km ). Odată ajunși la cea de-a doua stație, trebuie urmat un drum amenajat și parțial asfaltat ce te duce foarte lejer în nici 20 de minute la faimoasele Five Fingers.
De pe platformă am putut privi întreaga vale asemănătoare unui fjord norvegian, cu micul Hallstatt undeva pe malul din stânga al lacului. Nu doar priveliștea de pe platformă este spectaculoasă, ci și cea a lanțului Dachstein, care îți apare brusc în față atunci când ieși din stația de teleferic: o creastă amențitoare, de culoare gri spălăcit, golașă și fără niciun pic de vegetație vizibilă, de pe care zăpada încă nu se topise. Undeva în spatele crestelor, se găsea Dachstein Sky Walk, o altă atracție turistică spectaculoasă situată la nu mai puțin de 2.700 m altitudine.
La Five Fingers am realizat că de fapt acesta era locul de start pentru parapantiștii ce îi zărisem de jos, din Hallstatt. În cabina telefericului remarcasem câțiva băieți cu bagaje voluminoase, însă crezusem că sunt doar niște rucsaci de munte supradimensionați. Erau de fapt parapantele, atât aripa propriu-zisă, cât și sacul în care „zburătorul” se băga după decolare, pentru a reduce cât mai mult frecarea cu aerul. În apropierea platformei, fiecare își desfăcea parapanta, aștepta ca o pală de vânt prielnic să o umfle și să înceapă să îl tragă spre vale și ușor ca un fulg, se desprindeau de coasta muntelui și începeau să alunece pe curenții puternici de aer, depărtându-se cu viteză, până când deveneau puncte abia vizibile pe albastrul cerului ori cenușiul munților.
Călătorului îi șade bine cu drumul. Se făcuse târziu, așa că m-am grăbit să ajung la destinația mea finală. Am sosit spre seară, când soarele începuse să apună peste Salzburg. Am găsit hotelul unde aveam rezervarea și am luat în primire camera. Când am ajuns, am început să râd amuzat: deși prețul pentru trei nopți era cu 200 lei mai mult decât cel de la hotelul din Viena (mult mai luxos și mai „elitist”), încăperea abia dacă era pe jumătate ca suprafață, cu mobilă ieftină și simplă. Pentru că plătisem tarif single, patul era de o singură persoană; exista și un al doilea pat, suprapus primului, care era însă rabatat și încuiat, pentru a nu fi folosit în mod fraudulos de o a doua persoană care s-ar fi cazat în mod clandestin. Însă prea puțin contau aceste aspecte. Un duș scurt, m-am schimbat și am ieșit la plimbare pe străzile Salzburgului.

 

Berchtesgarden
De fapt, Salzburgul am reușit să îl văd mai bine în penultima zi, atunci când l-am luat la pas. O să îl las deocamdată pentru final și mă voi concentra pe hoinăreala făcută a doua zi de la sosirea în orașul natal al lui Mozart.
Dimineața devreme am mers în stația de autobuz situată în centrul vechi, pe malul râului Salzach. Undeva în jurul orei 9 și 15 minute și-a făcut apariția autobuzul 840 în care m-am urcat. Destinația finală - Cuibul Vulturilor din Berchtesgarden, situat de această dată nu în Austria, ci peste graniță, în Germania.
Cuibul Vulturilor din Berchtesgarden sau Kehlsteinhaus a fost până la sfârșitul războiului una din reședințele Partidului Național-Socialist. Clădirea ridicată la peste 1.800 m altitudine pe vârful Kehlstein și a fost asociată cu imaginea dictatorului nazist. Adolf Hitler a vizitat însă reședința doar de vreo 14 ori, însă câteva filme de propagandă ce îl suprindeau râzând împreună cu amanta sa de atunci, Eva Braun și cu înalți demnitari naziști au creat impresia că ar fi fost una din destinațiile sale preferate de vacanță și relaxare. În realitate, führerul evita acest loc datorită fricii sale de înălțimi, aerului rarefiat și climei aspre.
La sfârșitul războiului, Kehlsteinhaus a fost ținta unei serii de bombardamente  executate de RAF (Royal Air Force), însă nu s-a reușit distrugerea sa, fiind în cele din urmă ocupat de trupele aliate și folosit drept post de comandă până în 1960, atunci când a fost înapoiat landului german Bavaria.

Third Reich in Ruins
Ajuns la stația terminală din Berchtesgarden, am coborât și am încercat să mă orientez cam cum aș putea să ajung la Cuibul Vulturilor. Nu am zărit niciun fel de indicatoare, așa că în cele din urmă am intrat în centrul de informare turistică de vis-a-vis de gară. O angajată plină de promptitudine m-a informat că trebuie să mă întorc la stația de autobuz de la gară, de unde urma să plece în doar câteva minute o cursă locală către Obsersalzberg Dokumentation. M-am întors în fugă pe peronul stației, unde deja alți turiști mai bine informați decât mine, se așezaseră deja la coadă pentru a urca în autobuz.
Plin aproape ochi cu turiști, vehiculul a început să urce cu greutate coasta muntelui. Pe unele porțiuni, înclinația pantei era așa de mare, încât credeam că la un moment dat motorul va ceda. Binaînțeles că nu s-a întâmplat așa ceva, căci după nici 20 de minute am ajuns la capăt.
La capătul liniei de autobuz, căci eram abia la jumătatea drumului. Întrucât în Parcul Național Berchtesgarden nu este permis accesul vehiculelor obișnuite, accesul până la Kehlsteinhaus se face doar cu autobuze speciale, care pornesc de la Obsersalzberg Dokumentation și merg până la baza vârfului. Drumul este deosebit de spectaculos; abia atunci am realizat cât de înalți și abrupți sunt Alpii.
Autobuzele opresc pe o platformă betonată largă situată la baza vârfului, la aproximativ 100 metri sub Kehlsteinhaus. Înainte de a merge către lift, trebuie să îți rezervi un loc la cursa de întoarcere. Printr-un tunel lung care pătrunde adânc în munte, până sub clădire, se ajunge la liftul luxos, placat cu oglinzi și ornamente aurite, care te urcă în câteva minute până sus.
La acest moment, Kehlsteinhaus are destinația de restaurant și bar. În acea zi am avut noroc de o vreme mai mult decât frumoasă; abia spre după-amiază, când mă așezasem la rând pentru a lua liftul înapoi, norii s-au adunat și au început să scuture câțiva stropi de ploaie. Până să ajung jos pe platforma betonată de unde urma să iau autobuzul, stropii s-au transformat într-o ploaie torențială, care din fericire nu a durat prea mult.
De sus, pe lângă priveliștea spectaculoasă, se poate porni pe diverse trasee către vârfurile din apropiere, precum Kehlstein-Rundweg, Mannigrat sau Hoher Goll. Am privit cu jind către crestele ce se înălțau de jur împrejur, dorindu-mi ca măcar trei-patru ore să hoinăresc în voie printre stânci și hățișuri de jnepeni, departe de sutele de turiști ce se îngrămădeau alături de mine. Din păcate, nu aveam nici timpul, nici echipamentele necesare unei asemenea aventuri. M-am limitat la a servi o porție de wurst stropită cu un păhărel (de fapt două :)) de schnapps, l-am ascultat pe bavarezul care, cu acordeonul atârrnat de gât, se producea vesel spre deliciul oamenilor, am făcut fotografii și peste nici două ore, eram deja la lift.
De jos, am urmat același „ritual” ca la venire, numai că în ordine inversă: cursa specială până la Obsersalzberg Dokumentation, autobuzul local până la stația din Berchtesgarden și apoi autobuzul 480 care m-a dus la Salzburg.

 

Salzburg
Pentru cel ce vine de la Viena, diferența este ca de la cel la pământ: de la clădiri impunătoare, ce emană putere și bogăție la un orășel mic și cochet, în care locuitorii folosesc foarte mult bicicleta pentru a se deplasa. Are un aer mai vechi, oarecum medieval mai ales datorită fortăreței ridicate pe un pinten stâncos din mijlocul orașului. Străzile sunt înguste, iar clădirile par că se unesc deasupra ta, lăsând liberă doar o fâșie liberă de cer. Bisericile sunt la ordinea zilei; într-una din seri, stând pe un zid aflat la înalțime, am numărat nu mai puțin de șase asemenea lăcașuri de cult situate în porțiunea dintre fortăreață, Mönchsberg și Kapuzinerberg. În orașul vechi, terasele și restaurantele sunt întâlnite la tot pasul, intercalate cu magazinele de suveniruri unde articolele principale sunt bomboanele cu ciocolată având chipul lui Mozart pe ambalaj.
Labirintul de străzi înguste din orașul vechi te duce peste tot și nicăieri; mergi câțiva metri, cotești către dreapta ori către stânga, mai mergi un pic, intri într-o curte largă a unei clădiri vechi, treci printr-un portal în altă curte și brusc îți dai seama că te-ai rătăcit și că nu ai nici cea mai mică idee unde te afli. Poți scoate telefonul să încerci să afli poziția, te „luminezi” pentru scurt timp, pentru ca peste cinci minute să îți dai seama că te-ai rătăcit.
Salzburg este capitala landului cu același nume, situat pe cursul râului Salzach. Cu o populație de circa 150.000 de locuitori, este cel de-al patrulea oraș ca mărime al Austriei. Timp de secole, principala activitate economică a fost extragerea și prelucrarea sării, de unde și numele său (Salzburg - Orașul de Sare).
Salzburgul este cunoscut și ca fiind orașul natal al lui Wolfgang Amadeus Mozart, compozitorul născându-se în familia unui muzicant obișnuit la 27 ianuarie 1756. Încă de mic copil s-a dovedit deosebit de talentat, în special la pian și vioară. Compunea încă de la vârsta de 5 ani și a dat o reprezentație chiar și în fața împărătesei Maria Tereza. De-a lungul carierei sale, deși s-a bucurat de un succes incontestabil, din punct de vedere financiar astrele nu i-au surâs în aceeași măsură. A compus nu mai puțin de 600 de opere muzicale, multe din ele rămase neterminate în urma morții sale subite la doar 35 de ani. Un din piețele centrale ale Salzburgului îi poartă numele (Mozartplatz), iar în mijlocul acesteia tronează o statuie a geniului muzical dat de oraș.
Fortăreața (Festung Hohensalzburg) este punctul central al orașului. A fost construită la începutul celui de-al doilea mileniu, atunci când conflictul dintre papă și Sfântul Imperiu Roman căpătase conotații un pic mai sângeroase. Un funicular modern tranportă turiștii în câteva minute de jos până la stația dintre zidurile sale, însă eu am preferat să urc la pas până sus. Fortăreața a fost gândită de fapt ca un mini-oraș, cu biserică, apartamente de locuit pentru arhiepiscopii Salzburgului, garnizoană, grajduri, bucătării și lăcașuri de tragere pentru tunuri.
La poalele dealului stâncos pe care este amplasată Fortăreața, între Rezidenzplatz și Domplatz, se află Catedrala din Salzburg sau pe scurt Domul (Salzburger Dom). În contrast cu majoritatea bisericilor construite în stil gotic, arhitectura acestuia aparține mai degrabă stilului baroc.  Exteriorul nu impresionează cu absolut nimic: ziduri simple și fără „sofisticării”, turle banale de culoare verde murdar și în general o lipsă aproape totală de elemente de finețe (cu mici excepții).
Odată intrat însă în interior, impresia mi s-a schimbat în mod radical. Privit de afară, Domul nu pare prea mare, însă înăuntru realizezi adevărata imensitate a catedralei. În afara altarului principal, pe fiecare latură a clădirii sunt amplasate nu mai puțin de cinci altare, patru mai mici și respectiv unul mai mare. Tavanele sunt adevărate opere de artă, acoperite cu picturi elaborate, iar lumina ce pătrunde în interior prin ferestrele superioare crează un farmec aparte.
După cum spuneam mai devreme, orașul este traversat de râul Salzach. Pe partea opusă celei unde se află Fortăreața și Domul forma cea mai vizibilă este Kapuzinerberg, un deal împădurit se răsare brusc din pământ și înconjurat în mare parte de un zid de apărare din piatră. Pe acest promontoriu stâncos a fost ridicată la începutul secolului XV o abație a călugărilor capucini, ce s-a vrut a fi un nucleu de forță împotriva curentului protestant ce începea să cuprindă Europa Centrală. Timp de secole, călugării ce se stabiliseră pe acest deal au fost independenți de arhiepiscopul local, fiind subordonați doar față de Papă. După Anshluss-ul Austriei din 1938, naziștii au evacuat călugării de pe deal, intenționând să construiască aici un imens templu închinat ideologiei național-socialiste, însă derularea ulterioară a războiului mondial i-a făcut să abandoneze planurile, capucinii revenind în perimetrul abației în 1942.
În penultima dimineață, mi-am luat rucsacul în spate și plin de voie bună am pornit într-un tur al întregului deal. Era încă devreme și nu aveam la acea oră ce să vizitez în oraș, așa că am ales această modalitate de ocupare a timpului liber. Am traversat Salzachul și am ajuns în cealaltă jumătate a orașului. Din Linzergasse am trecut prin Franziskuspforte și început să urc pe un drum abrupt pe care mașinile se deplasau cu greutate, iar apoi am început să urmez zidul fortificațiilor ce șerpuia în sus și în jos. În încercarea de a suplini lipsa alergărilor de antrenament de acasă, mi-am impus un ritm cât mai rapid, întrerupt doar de scurte pauze în care făceam câte o fotografie. După ce m-am depărtat de capătul de vest al parcului (căci dealul are la acest moment statut de parc), m-am trezit singur într-o pădure deasă și răcoroasă, cu vegetație abundentă.
Poteca pe care mergeam era una de pământ, întreruptă doar uneori  de trepte de lemn pe porțiunile unde panta era foarte abruptă. Am avut noroc ca în acea zi să am parte de o vreme nu prea caldă; cu toate acestea după jumătate de oră tricoul de pe mine era plin de transpirație. Am făcut fotografii Fortăreței din toate direcțiile posibile (pe lângă celelalte 50 făcute în acele zile), în plin soare, cu cerul acoperit de nori, printre frunzele copacilor, etc, etc, etc...
Aproape de capătul estic am ajuns la o clădire singuratică, despre care am aflat ulterior că se numește Franziskischlössl Salzburg. Din câte mi-am dat seama destinația acesteia este de minihotel/restaurant, însă la acel moment era închisă, fără a fi nimeni înăuntru. Am făcut o mică pauză pe meterezele ce dădeau înspre partea de nord a orașului, apoi mi-am continuat drumul către vest, însă nu pe poteca îngustă pe care venisem, ci pe un drum amenajat care m-a dus fără efort aproape de locul de unde plecasem, la abația propriu-zisă.

 

Pe același mal al Salzachului cu Kapuzinerberg se află și Palatul Mirabell (Schloss Mirabell), cu vestitele sale grădini, ce face parte din patrimoniul cultural UNESCO. Grădinele au fost deschise publicului larg pe timpul împăratului Franz Iosif și au servit drept loc de turnare a unei scene din cunoscutul musical The Sound of Music. De asemenea, în 1939, în Sala de Marmură a palatului a fost oficiată căsătoria dintre Gretl Braun (sora Evei Braun) cu un un înalt demnitar nazist din cadrul SS și cu Adolf Hitler, Heinrich Himmler și Martin Bormann drept martori ai evenimentului, în timp ce recepția de după cununie a avut loc la Kehlsteinhaus.
În ultima seară, mi-am luat camera foto cu mine și am urcat până la jumătate drumul către Fortăreață. M-am urcat pe un zid construit pe coasta dealului și timp de o oră am făcut peste 50 de fotografii în diferite stadii ale apusului, în timp ce la câțiva metri de mine, un grup de puștani treceau din mână în mână o sticlă de tărie.
Cam acesta a fost Salzburgul așa cum l-am văzut eu. Bineînțeles că atât în orașul propriu-zis, dar și în zona din imediată apropriere mai sunt și alte obiective interesante, însă atât am putut vizita în cele trei zile petrecute acolo.

Comments are closed.

string(12) "theme_locals"