Austria II: Mozartstadt Salzburg

Blog

Austria II: Mozartstadt Salzburg

Hallstatt & Five Fingers
În a patra zi, am plecat către Salzburg, însă înainte dea ajunge acolo, am făcut un scurt ocol către sud. Pornind din autostrada care face legătura între acesta și capitală, pleacă un drum către un mic orășel deosebit de pitoresc. Hallstatt este cunoscut printre oamenii de știință drept locul unde este amplasat situl arheologic ce a dus la descoperirea civilizației cu același nume, o perioadă a Epocii Fierului, cuprinsă între secolele VIII și VI, ce a predominat în Europa Centrală și Occidentală. Pentru publicul larg, Hallstatt este însă celebru pentru imaginea orășelului amplasat pe malul lacului cu același nume, imagine devenită iconică odată cu dezvoltarea rețelelor sociale.
 Autor: Nick Csakany
Imaginile pitorești cu căsuțe cochete, amplasate pe malul lacului, cu turlele bisericilor oglindindu-se înluciul apei și având drept fundal Alpii maiestuoși au făcut înconjorul lumii și au creat o impresie atât de puternică, încât chinezii (maeștrii absoluți ai imitației) au construit o replică asemănătoare în provincia Guangdoung (imaginea de jos).

Autor: Hanno Böck
Când am ajuns în sfârșit la Hallstatt, după un drum șerpuit pe serpentinele șoselei, am găsit un mic orășel cuprins de febra competițiilor ciclistice. În plus, străzile erau împânzite de mii de turiști, unii veniți cu autocarele, alții cu mașinile personale cărora se chinuiau să le găsească un loc în parcările pline ochi. Mi-am luat rucsacul în spate și am pornit prima dată către funicularul ce urca către Mina de Sare. Unele variante de bilete ce le aveam la dispoziție includeau o serie de obiective, însă am preferat doar o urcare până sus, la platforma ce se întindea deasupra localității. Priveliștea era absolut superbă: creste de munți înalți înconjurau lacul, iar undeva jos, la peste trei sute de metri sub metalul platformei se întindeau micul orașel de poveste. În mod obișnuit eram tentat să privesc la priveliștea de la picioarele mele, însă la un moment dat am ridicat ochii și către cer. Undeva în văzduh am zărit câteva mogâldețe ce pluteau încet în aer, balansându-se printre curenții ce inevitabil apar printre munți. Erau niște parapantiști ce porneau de undeva de pe un munte din apropiere (un pic mai târziu aveam să aflu și de unde).
După ce am coborât înapoi, m-am plimbat aproximativ o oră pe străduțele Hallstattului, strcurându-mă prin puhoiul de oameni ce se revărsase pe străduțele înguste, printre bisericuțe vechi din piatră înegrită de vreme și case cochete, aproape acoperite de florile de la fereastră.
De la Hallstatt am plecat mai departe în direcția sud. La nici șase kilometri se află o altă localitate, mult mai puțin cunoscută decât cea pe care abia o părăsisem - Obertraun. De pe platforma de deasupra Hallstattului o zărisem aruncată stingheră pe marginea lacului. Însă nu localitatea în sine aveam de gând să o vizitez: de aici pornește o linie de teleferic ce urcă pe masivul Krippenstein, parte componentă a lanțului muntos Dachstein. Undeva sus, la peste 2.100 m înalțime, cu o panoramă de peste 180 de grade asupra întregului lac, se află o altă atracție ce a făcut înconjorul lumii: Five Fingers. Numele îi vine de la forma platformei de vizionare, formată din cinci pasarele răsfirate precum degetele unei mâini, fiecare având o caracteristică aparte, precum podeaua din sticla securizată ori un telescop ce poate fi folosit gratuit.
Pentru a ajunge la platformă, trebuiesc parcurse două secțiuni de teleferic până la cea de-a doua stație (există și o a treia secțiune ce mai merge aproximativ 2 km ). Odată ajunși la cea de-a doua stație, trebuie urmat un drum amenajat și parțial asfaltat ce te duce foarte lejer în nici 20 de minute la faimoasele Five Fingers.
De pe platformă am putut privi întreaga vale asemănătoare unui fjord norvegian, cu micul Hallstatt undeva pe malul din stânga al lacului. Nu doar priveliștea de pe platformă este spectaculoasă, ci și cea a lanțului Dachstein, care îți apare brusc în față atunci când ieși din stația de teleferic: o creastă amențitoare, de culoare gri spălăcit, golașă și fără niciun pic de vegetație vizibilă, de pe care zăpada încă nu se topise. Undeva în spatele crestelor, se găsea Dachstein Sky Walk, o altă atracție turistică spectaculoasă situată la nu mai puțin de 2.700 m altitudine.
La Five Fingers am realizat că de fapt acesta era locul de start pentru parapantiștii ce îi zărisem de jos, din Hallstatt. În cabina telefericului remarcasem câțiva băieți cu bagaje voluminoase, însă crezusem că sunt doar niște rucsaci de munte supradimensionați. Erau de fapt parapantele, atât aripa propriu-zisă, cât și sacul în care „zburătorul” se băga după decolare, pentru a reduce cât mai mult frecarea cu aerul. În apropierea platformei, fiecare își desfăcea parapanta, aștepta ca o pală de vânt prielnic să o umfle și să înceapă să îl tragă spre vale și ușor ca un fulg, se desprindeau de coasta muntelui și începeau să alunece pe curenții puternici de aer, depărtându-se cu viteză, până când deveneau puncte abia vizibile pe albastrul cerului ori cenușiul munților.
Călătorului îi șade bine cu drumul. Se făcuse târziu, așa că m-am grăbit să ajung la destinația mea finală. Am sosit spre seară, când soarele începuse să apună peste Salzburg. Am găsit hotelul unde aveam rezervarea și am luat în primire camera. Când am ajuns, am început să râd amuzat: deși prețul pentru trei nopți era cu 200 lei mai mult decât cel de la hotelul din Viena (mult mai luxos și mai „elitist”), încăperea abia dacă era pe jumătate ca suprafață, cu mobilă ieftină și simplă. Pentru că plătisem tarif single, patul era de o singură persoană; exista și un al doilea pat, suprapus primului, care era însă rabatat și încuiat, pentru a nu fi folosit în mod fraudulos de o a doua persoană care s-ar fi cazat în mod clandestin. Însă prea puțin contau aceste aspecte. Un duș scurt, m-am schimbat și am ieșit la plimbare pe străzile Salzburgului.

 

Berchtesgarden
De fapt, Salzburgul am reușit să îl văd mai bine în penultima zi, atunci când l-am luat la pas. O să îl las deocamdată pentru final și mă voi concentra pe hoinăreala făcută a doua zi de la sosirea în orașul natal al lui Mozart.
Dimineața devreme am mers în stația de autobuz situată în centrul vechi, pe malul râului Salzach. Undeva în jurul orei 9 și 15 minute și-a făcut apariția autobuzul 840 în care m-am urcat. Destinația finală - Cuibul Vulturilor din Berchtesgarden, situat de această dată nu în Austria, ci peste graniță, în Germania.
Cuibul Vulturilor din Berchtesgarden sau Kehlsteinhaus a fost până la sfârșitul războiului una din reședințele Partidului Național-Socialist. Clădirea ridicată la peste 1.800 m altitudine pe vârful Kehlstein și a fost asociată cu imaginea dictatorului nazist. Adolf Hitler a vizitat însă reședința doar de vreo 14 ori, însă câteva filme de propagandă ce îl suprindeau râzând împreună cu amanta sa de atunci, Eva Braun și cu înalți demnitari naziști au creat impresia că ar fi fost una din destinațiile sale preferate de vacanță și relaxare. În realitate, führerul evita acest loc datorită fricii sale de înălțimi, aerului rarefiat și climei aspre.
La sfârșitul războiului, Kehlsteinhaus a fost ținta unei serii de bombardamente  executate de RAF (Royal Air Force), însă nu s-a reușit distrugerea sa, fiind în cele din urmă ocupat de trupele aliate și folosit drept post de comandă până în 1960, atunci când a fost înapoiat landului german Bavaria.

Third Reich in Ruins
Ajuns la stația terminală din Berchtesgarden, am coborât și am încercat să mă orientez cam cum aș putea să ajung la Cuibul Vulturilor. Nu am zărit niciun fel de indicatoare, așa că în cele din urmă am intrat în centrul de informare turistică de vis-a-vis de gară. O angajată plină de promptitudine m-a informat că trebuie să mă întorc la stația de autobuz de la gară, de unde urma să plece în doar câteva minute o cursă locală către Obsersalzberg Dokumentation. M-am întors în fugă pe peronul stației, unde deja alți turiști mai bine informați decât mine, se așezaseră deja la coadă pentru a urca în autobuz.
Plin aproape ochi cu turiști, vehiculul a început să urce cu greutate coasta muntelui. Pe unele porțiuni, înclinația pantei era așa de mare, încât credeam că la un moment dat motorul va ceda. Binaînțeles că nu s-a întâmplat așa ceva, căci după nici 20 de minute am ajuns la capăt.
La capătul liniei de autobuz, căci eram abia la jumătatea drumului. Întrucât în Parcul Național Berchtesgarden nu este permis accesul vehiculelor obișnuite, accesul până la Kehlsteinhaus se face doar cu autobuze speciale, care pornesc de la Obsersalzberg Dokumentation și merg până la baza vârfului. Drumul este deosebit de spectaculos; abia atunci am realizat cât de înalți și abrupți sunt Alpii.
Autobuzele opresc pe o platformă betonată largă situată la baza vârfului, la aproximativ 100 metri sub Kehlsteinhaus. Înainte de a merge către lift, trebuie să îți rezervi un loc la cursa de întoarcere. Printr-un tunel lung care pătrunde adânc în munte, până sub clădire, se ajunge la liftul luxos, placat cu oglinzi și ornamente aurite, care te urcă în câteva minute până sus.
La acest moment, Kehlsteinhaus are destinația de restaurant și bar. În acea zi am avut noroc de o vreme mai mult decât frumoasă; abia spre după-amiază, când mă așezasem la rând pentru a lua liftul înapoi, norii s-au adunat și au început să scuture câțiva stropi de ploaie. Până să ajung jos pe platforma betonată de unde urma să iau autobuzul, stropii s-au transformat într-o ploaie torențială, care din fericire nu a durat prea mult.
De sus, pe lângă priveliștea spectaculoasă, se poate porni pe diverse trasee către vârfurile din apropiere, precum Kehlstein-Rundweg, Mannigrat sau Hoher Goll. Am privit cu jind către crestele ce se înălțau de jur împrejur, dorindu-mi ca măcar trei-patru ore să hoinăresc în voie printre stânci și hățișuri de jnepeni, departe de sutele de turiști ce se îngrămădeau alături de mine. Din păcate, nu aveam nici timpul, nici echipamentele necesare unei asemenea aventuri. M-am limitat la a servi o porție de wurst stropită cu un păhărel (de fapt două :)) de schnapps, l-am ascultat pe bavarezul care, cu acordeonul atârrnat de gât, se producea vesel spre deliciul oamenilor, am făcut fotografii și peste nici două ore, eram deja la lift.
De jos, am urmat același „ritual” ca la venire, numai că în ordine inversă: cursa specială până la Obsersalzberg Dokumentation, autobuzul local până la stația din Berchtesgarden și apoi autobuzul 480 care m-a dus la Salzburg.

 

Salzburg
Pentru cel ce vine de la Viena, diferența este ca de la cel la pământ: de la clădiri impunătoare, ce emană putere și bogăție la un orășel mic și cochet, în care locuitorii folosesc foarte mult bicicleta pentru a se deplasa. Are un aer mai vechi, oarecum medieval mai ales datorită fortăreței ridicate pe un pinten stâncos din mijlocul orașului. Străzile sunt înguste, iar clădirile par că se unesc deasupra ta, lăsând liberă doar o fâșie liberă de cer. Bisericile sunt la ordinea zilei; într-una din seri, stând pe un zid aflat la înalțime, am numărat nu mai puțin de șase asemenea lăcașuri de cult situate în porțiunea dintre fortăreață, Mönchsberg și Kapuzinerberg. În orașul vechi, terasele și restaurantele sunt întâlnite la tot pasul, intercalate cu magazinele de suveniruri unde articolele principale sunt bomboanele cu ciocolată având chipul lui Mozart pe ambalaj.
Labirintul de străzi înguste din orașul vechi te duce peste tot și nicăieri; mergi câțiva metri, cotești către dreapta ori către stânga, mai mergi un pic, intri într-o curte largă a unei clădiri vechi, treci printr-un portal în altă curte și brusc îți dai seama că te-ai rătăcit și că nu ai nici cea mai mică idee unde te afli. Poți scoate telefonul să încerci să afli poziția, te „luminezi” pentru scurt timp, pentru ca peste cinci minute să îți dai seama că te-ai rătăcit.
Salzburg este capitala landului cu același nume, situat pe cursul râului Salzach. Cu o populație de circa 150.000 de locuitori, este cel de-al patrulea oraș ca mărime al Austriei. Timp de secole, principala activitate economică a fost extragerea și prelucrarea sării, de unde și numele său (Salzburg - Orașul de Sare).
Salzburgul este cunoscut și ca fiind orașul natal al lui Wolfgang Amadeus Mozart, compozitorul născându-se în familia unui muzicant obișnuit la 27 ianuarie 1756. Încă de mic copil s-a dovedit deosebit de talentat, în special la pian și vioară. Compunea încă de la vârsta de 5 ani și a dat o reprezentație chiar și în fața împărătesei Maria Tereza. De-a lungul carierei sale, deși s-a bucurat de un succes incontestabil, din punct de vedere financiar astrele nu i-au surâs în aceeași măsură. A compus nu mai puțin de 600 de opere muzicale, multe din ele rămase neterminate în urma morții sale subite la doar 35 de ani. Un din piețele centrale ale Salzburgului îi poartă numele (Mozartplatz), iar în mijlocul acesteia tronează o statuie a geniului muzical dat de oraș.
Fortăreața (Festung Hohensalzburg) este punctul central al orașului. A fost construită la începutul celui de-al doilea mileniu, atunci când conflictul dintre papă și Sfântul Imperiu Roman căpătase conotații un pic mai sângeroase. Un funicular modern tranportă turiștii în câteva minute de jos până la stația dintre zidurile sale, însă eu am preferat să urc la pas până sus. Fortăreața a fost gândită de fapt ca un mini-oraș, cu biserică, apartamente de locuit pentru arhiepiscopii Salzburgului, garnizoană, grajduri, bucătării și lăcașuri de tragere pentru tunuri.
La poalele dealului stâncos pe care este amplasată Fortăreața, între Rezidenzplatz și Domplatz, se află Catedrala din Salzburg sau pe scurt Domul (Salzburger Dom). În contrast cu majoritatea bisericilor construite în stil gotic, arhitectura acestuia aparține mai degrabă stilului baroc.  Exteriorul nu impresionează cu absolut nimic: ziduri simple și fără „sofisticării”, turle banale de culoare verde murdar și în general o lipsă aproape totală de elemente de finețe (cu mici excepții).
Odată intrat însă în interior, impresia mi s-a schimbat în mod radical. Privit de afară, Domul nu pare prea mare, însă înăuntru realizezi adevărata imensitate a catedralei. În afara altarului principal, pe fiecare latură a clădirii sunt amplasate nu mai puțin de cinci altare, patru mai mici și respectiv unul mai mare. Tavanele sunt adevărate opere de artă, acoperite cu picturi elaborate, iar lumina ce pătrunde în interior prin ferestrele superioare crează un farmec aparte.
După cum spuneam mai devreme, orașul este traversat de râul Salzach. Pe partea opusă celei unde se află Fortăreața și Domul forma cea mai vizibilă este Kapuzinerberg, un deal împădurit se răsare brusc din pământ și înconjurat în mare parte de un zid de apărare din piatră. Pe acest promontoriu stâncos a fost ridicată la începutul secolului XV o abație a călugărilor capucini, ce s-a vrut a fi un nucleu de forță împotriva curentului protestant ce începea să cuprindă Europa Centrală. Timp de secole, călugării ce se stabiliseră pe acest deal au fost independenți de arhiepiscopul local, fiind subordonați doar față de Papă. După Anshluss-ul Austriei din 1938, naziștii au evacuat călugării de pe deal, intenționând să construiască aici un imens templu închinat ideologiei național-socialiste, însă derularea ulterioară a războiului mondial i-a făcut să abandoneze planurile, capucinii revenind în perimetrul abației în 1942.
În penultima dimineață, mi-am luat rucsacul în spate și plin de voie bună am pornit într-un tur al întregului deal. Era încă devreme și nu aveam la acea oră ce să vizitez în oraș, așa că am ales această modalitate de ocupare a timpului liber. Am traversat Salzachul și am ajuns în cealaltă jumătate a orașului. Din Linzergasse am trecut prin Franziskuspforte și început să urc pe un drum abrupt pe care mașinile se deplasau cu greutate, iar apoi am început să urmez zidul fortificațiilor ce șerpuia în sus și în jos. În încercarea de a suplini lipsa alergărilor de antrenament de acasă, mi-am impus un ritm cât mai rapid, întrerupt doar de scurte pauze în care făceam câte o fotografie. După ce m-am depărtat de capătul de vest al parcului (căci dealul are la acest moment statut de parc), m-am trezit singur într-o pădure deasă și răcoroasă, cu vegetație abundentă.
Poteca pe care mergeam era una de pământ, întreruptă doar uneori  de trepte de lemn pe porțiunile unde panta era foarte abruptă. Am avut noroc ca în acea zi să am parte de o vreme nu prea caldă; cu toate acestea după jumătate de oră tricoul de pe mine era plin de transpirație. Am făcut fotografii Fortăreței din toate direcțiile posibile (pe lângă celelalte 50 făcute în acele zile), în plin soare, cu cerul acoperit de nori, printre frunzele copacilor, etc, etc, etc...
Aproape de capătul estic am ajuns la o clădire singuratică, despre care am aflat ulterior că se numește Franziskischlössl Salzburg. Din câte mi-am dat seama destinația acesteia este de minihotel/restaurant, însă la acel moment era închisă, fără a fi nimeni înăuntru. Am făcut o mică pauză pe meterezele ce dădeau înspre partea de nord a orașului, apoi mi-am continuat drumul către vest, însă nu pe poteca îngustă pe care venisem, ci pe un drum amenajat care m-a dus fără efort aproape de locul de unde plecasem, la abația propriu-zisă.

 

Pe același mal al Salzachului cu Kapuzinerberg se află și Palatul Mirabell (Schloss Mirabell), cu vestitele sale grădini, ce face parte din patrimoniul cultural UNESCO. Grădinele au fost deschise publicului larg pe timpul împăratului Franz Iosif și au servit drept loc de turnare a unei scene din cunoscutul musical The Sound of Music. De asemenea, în 1939, în Sala de Marmură a palatului a fost oficiată căsătoria dintre Gretl Braun (sora Evei Braun) cu un un înalt demnitar nazist din cadrul SS și cu Adolf Hitler, Heinrich Himmler și Martin Bormann drept martori ai evenimentului, în timp ce recepția de după cununie a avut loc la Kehlsteinhaus.
În ultima seară, mi-am luat camera foto cu mine și am urcat până la jumătate drumul către Fortăreață. M-am urcat pe un zid construit pe coasta dealului și timp de o oră am făcut peste 50 de fotografii în diferite stadii ale apusului, în timp ce la câțiva metri de mine, un grup de puștani treceau din mână în mână o sticlă de tărie.
Cam acesta a fost Salzburgul așa cum l-am văzut eu. Bineînțeles că atât în orașul propriu-zis, dar și în zona din imediată apropriere mai sunt și alte obiective interesante, însă atât am putut vizita în cele trei zile petrecute acolo.

Comments are closed.

string(12) "theme_locals"