Pe urmele lui William Wallace

Blog

Pe urmele lui William Wallace

Era cât p-aci e să nu mai plec în Scoția datorită grevei celor de la ROMATSA. Pornită cu doar câteva zile înainte de data plecării, greva a încetat cu aproape 24 ore de ori înainte de decolare. Am avut noroc, se poate spune, căci cu doar o zi înainte nu mai puțin de cinci curse Ryanair ele fuseseră împiedicate să decoleze.
Long story short, în jur de 10 ora locală aterizam pe aeroportul din Glasgow, pe o înnegurată și ploioasă. După ce am ridicat bagajul de cală și am așteptat ca un bătrânel de la UK Border Force să îmi verifice cu atenție actul de identitate (atentatul de la Manchester fusese cu doar aproximativ o săptămână înainte), am cumpărat de la oficiul turistic din incinta aeroportului un Explorer Pass, ce avea să îmi asigure accesul gratuit la principalele obiective turistice din Scoția.
Dacă nu suportați culoarea verde ori sunteți persoane "solare", Scoția nu e o destinație prea plăcută. Întreaga țară (da, scoțienii se considera un popor separat în cadrul Regatului Unit) este o mare verde de pășuni și păduri întinse, stropite din abundență de ploile frecvente ce se abat în mod regulat acolo. În prima zi a hoinărelii a plouat în continuu, până seara, când am ajuns la Inverness.
Deși aterizasem la Glasgow, orașul avea să fie ultimul de pe lista de vizitat, căci imediat am pornit înspre nord, pe un drum ce șerpuia printre dealuri și apoi munți ori pe malul nenumăratelor lacuri ce împânzesc acest ținut. Loch Ness este poate cel mai notoriu lac scoțian, însă în cele aproape cinci zile petrecute acolo aveam să trec pe lângă o mulțime de alte loch-uri, precum Loch Lomond, Loch Etive, Loch Linnhe sau Loch Lochy. Practic, specific reliefului Scoției sunt văile largi, denumite glenn, la bază cărora de cele mai multe ori se găsesște câte un loch. Într-un fel sunt asemănătoare fjordurilor norvegiene, cu mențiunea că acestea din urmă sunt de regulă abrupte, spre deosebire de glenn-uri, a căror povârnișuri sunt mult mai domoale. 
Prima oprire: orașelul Luss de pe malul Loch Lomond, situat în perimetrul parcului național Loch Lomond & The Trossachs. Denumirea de "orășel" este un pic hazardată, căci nu cred ca Luss să fi avut mai mult de 500 de locuitori, uneori depășiți ca număr de turiștii ce opresc aici în mod constant. În Luss nu am făcut decât să mă plimb pe străduțele înguste și... să mă plimb cu o barcă rapidă pe lac. Deși ploaia cădea în mod constant, am hotărât să mă aventurez timp de aproape 20 minute pe o barcă descoperită.
Din Luss, am continuat drumul către nord, de-a lungul A82 și apoi A83, în direcția orașului Inveraray, unde am făcut a doua oprire din acea zi. Punctul principal de atracție este splendidul castel cu același nume, proprietate a Ducelui de Argyll, construit în secolul 16 de familia nobiliară cu același nume. Cea mai mare parte a clădirii este deschisă publicului, laolaltă cu o grădină de aproximtiv 6,5 ha (16 acri potrivit sistemului imperial), excelent întreținută.
O scurtă oprire la magazinul de suveniruri și apoi din la drum. Șoseaua a "retrogradat" brusc la o categorie inferioară (A819), ceea ce a însemnat că lățimea ei s-a micșorat considerabil, astfel încât abia permitea trecerea concomitentă a două vehicule. Și dacă vehicului din sens opus se întâmplă să fie un camion sau altceva de gabarit mărit, ai tendința să ieși un pic în decor, pentru a evita o ventuală coliziune. La aceasta se adaugă și numeroase porțiuni ȘI MAI ÎNGUSTE, unde circulația este dirijată de semafoare alternative.
Intenția era de a ajunge la Oban pentru o vizită la distileria de acolo. Numai că socoteala din România nu se prea potrivește cu cea din Scoția, căci am ajuns prea târziu pentru a mai prinde măcar ultimul tur de vizitare. M-am consolat cu o sticluță de whisky de 14 ani și un pahar din oțel, cu două măsuri de 45 și respectiv 25 ml.
Însă până a ajunge la Oban, am mai făcut o scurtă oprire pe drum. Nu aveam programat popasul, însă priveliștea era prea frumoasă pentru a fi ratată. Undeva pe malul Loch Awe, se află o mică capelă de rugăciune, numită St. Conan's Kirk. Ascunsă printre copacii umbroși de lângă lac, construită din rocă de granit acoperită cu mușchi și licheni pare peisajul scoțian ideal, mai ales atunci când plouă, iar norii joși ascund lumina soarelui.
Revenind la Oban și încercarea eșuată de face turul distileriei, am plecat mai departe către Inverness, locul unde urma să petrec prima noapte. De la Oban drumul pornește către nord-est, spre Fort William și apoi mai departe de-a lungul Marelui Glen (An Gleann Mòr sau Gleann Albainn - Glenul Scoției), o depresiune lungă de peste 100 km, formată în principal din Loch Lochy și Loch Ness, unite de Canalul Caledonian și care se termină la Inverness, pe coasta de est.
Nu, nu am văzut deloc monstrul Nessie și nici nu cred că pe așa o vreme ploioasă vreo ființă înzestrată cu rațiune ar fi vrut să iasă din bârlog. Am zărit în schimb o mulțime de turme de oi ce pășteau fără grijă pe pășunile private de pe o parte sau alta a drumului, apărate de straturi de lâna groasă.
Încă din primele momente ale hoinărelii am sesizat pe marginea șoselelor în mod constant prezența unei plate deosebit de frumoase, ce creștea sub forma unui tufiș și producea flori de culoare mov. Încercând să aflu despre ce este vorbă, Google a găsit denumirea heather, pe care a tradus-o în română prin martaloagă ori iarbă-neagră, însă întors în România am constatat că nimeni nu auzise de așa ceva. În orice caz, era deosebit de plăcut ca într-o mare verde să vezi din când insulițe de culoare mov, răsărind în cele mai neașteptate locuri.
Un al doilea obiectiv ratat a fost Castelul Uruqhart. Datorită întârzierii am ajuns în parcarea acestuia mult prea târziu după ora închiderii, astfel ca a trebuit să îl "admir" de undeva de sus.
Sursa: Visit Scotland
La acest moment, castelul este pe jumatate ruină. De-a lungul istoriei, datorită poziției sale, a constituit motiv de discordie între diversele clanuri scoțiene, jucând un rol important în conflictele locale. În 1692 a fost distrus în mare parte pentru a împiedica folosirea sa de către mișcarea naționalistă iacobită (care milita în favoarea independenței Scoției) și a rămas în această stare până la acest moment, administratorii săi limitându-se doar la conservarea sa.
Într-un final, spre seară am ajuns la Inverness (Inbhir Nis în galeza scoțiană). Ca o paranteză, marea majoritate a localităților scoțiene au două denumiri, una în engleză și cea de-a doua în galeză. Și dacă Aberdeen, Auchindrain ori Inveraray poartă oarecum rezonanțe străine limbii engleze, Obar Dheathain, Achadh an Droighinn sau Inbhir Aora te conving în mod definitiv că ești într-o zonă aparte a Regatului Unit.
Inverness este un orașel liniștit și cochet, situat la gura de vărsare a râului cu același nume în estuarul Moray Firth. Populația nu depășește 50.000 de locuitori, însă cu toate acestea este unul din orașele europene cu cea mai mare rată de creștere a populației și ocupă locul cinci în clasamentul orașelor britanice din punct de vedere al calității vieții.
Localitatea este despărțită în două de râu, peste care se poate trece traversând un pod suspendat pentru pietoni care la un moment dat începe să oscileze în sos și în jos (aviz amatorilor de senzații tari). Dintre clădirile aflate pe malul estic se remarcă în special Biserica Veche a Sf. Ștefan (Old High St. Stephen's Church) și Castelul Inverness, fostă reședință regală, la acest moment sediul al Tribunalului Șerifului.
Și că tot veni vorba de șerifii scoțieni, se cuvine a fi știut că aceștia nu au atribuțiile binecunoscuților șerifi americani, ci sunt niște magistrați ce au ca atribuții judecarea cazurilor de mai mică însemnătate. De altfel, întregul sistem judiciar scoțian diferă destul de mult față de cel din restul Regatului Unit. Deși instituția juraților este prezentă și aici, numărul este de 15 în loc de cel de 12 întâlnit în mod frecvent în sistemul anglo-saxon. De asemenea, pe lângă verdictele de Guilty și Not guilty, jurații scoțieni mai au la îndemână varianta Not proven, un fel de "hoț neprins negustor cinstit". În domeniul legislativ, Scoția se bucură de o autonomie sporită, parlamentul local din Edinburgh putând legifera în domenii precum sănătate, educație, agricultură, turism ori justiție. De altfel, chiar și legile adoptate de parlamentul Regatului Unit de la Westminster sunt structurate de cele mai multe ori în trei părți distincte, fiecare pentru cele trei regiuni principale, Anglia și Țara Galilor, Scoția și respectiv Irlanda de Nord.
Și cam acesta a fost Inverness... Nu am reușit să vizitez locul unde a avut bătălia de la Culloden, lupta care la 16 aprilie 1746 a învins rebeliunea iacobită condusă de "Bonnie Prince Charlie" și a pus capăt aspirațiilor de independență ale scoțienilor pentru mai bine de 250 de ani.
* * *
În cea de-a doua zi am început de dimineața. La circa 50 mile nord-est de Inverness, pe malul Mării Nordului se află Castelul Dunrobin. Proprietate a familiei Sutherland, edificiul  este un pic aparte față de celelalte castele scoțiene prin faptul că arhitectura sa este mai degrabă de inspirație franceză (mai precis normadă), cu fațada de culoare deschisă și turnuri rotunde ce străjuiesc fiecare colț al clădirii, dar bineînțeles și cu o grădină englezească pe măsură.
La intrarea în castel un cimpoier îmbrăcat în tradiționalul kilt întâmpina mulțimea turiștilor ce începuseră deja să umple parcarea castelului, cântând neîncetat o linie melodică scoțiană. O adevărată atmosferă de Highlands! Din păcate în interior fotografiatul și filmatul este interzis, așa că nu vă pot arăta interioarele păstrate și conservate în mod excepțional.
După Dunrobin am întors direcția cu 180 de grade și trecând din nou prin Inverness, am porni către sud, în direcția orașului Perth. Deși ocazional câțiva stropi de ploaie au udat geamurile mașinii, în acea zi, dar și în zilele ce au urmat, vremea a fost primitoare.
Și din nou socotelile făcute acasă nu s-au potrivit cu cele din teren. Drumul a fost relativ în regulă, însă datorită unor lucrări făcute pe autostradă am "reușit" acumularea unei întârzieri destul de mari. Până la urmă, am recuperat obiectivele nebifate în acea zi în ziua următoare.
La Dunkeld am făcut o scurtă escală pentru catedrala din localitate. Edificiul este ridicat pe malul râului Tay, iar construcția a durat aproape 250 de ani, motiv pentru care arhitectura îmbină mai multe stiluri, precum cel gotic ori normand. Locul merită vizitat, nu atât pentru catedrala în sine, ci mai ales pentru oaza de verdeață și liniște din jurul acesteia.
Ultima oprire din acea zi a fost la Stirling. Acest oraș de nici 50.000 locuitori are o importantă semnificație istorică pentru istoria Scoției: în ziua de 11 septembrie 1297, rebelii scoțieni conduși de Andrew Morey și William Wallace (personaj interpretat mai mult decât jalnic din punct de vedere istoric în filmul Braveheart) au învins forțele trimise de regele englez Edward Longshanks, obținând în acest fel controlul pentru scurtă durată asupra întregii Scoții. La nici un an de la această victorie răsunătoare, William Wallace este capturat în urma bătăliei de la Falkirk, judecat, condamnat la moarte și executat prin spânzurare, tragere pe roată și sfârtecare.
Castelul Stirling se înalță impunător pe un promontoriu stâncos la poalele căruia se întinde orașul propriu-zis. Trei din laturile sale sunt înconjurate de versanți aproape verticali, făcându-l în acest fel extrem de greu de asediat și cucerit. În trecut a fost folosit de către monarhii scoțieni ca reședință regală, fiind totodată un ținta unor asedii mai mult sau mai puțin reușite.
Accesul se poate face gratuit în baza Explorer Pass. Odată intrat, te poți plimba pe meterezele fortăreței, printre vechile tunurile ce zac tăcute ori vizita încăperile castelului ce găzduiesc numeroase expoziții.

Statuia lui Robert the Bruce
La câțiva kilometri distanță se află The National Wallace Monument. Ca și Castelul Stirling, a fost ridicat pe Abbey Craig, un deal stâncos la nord de oraș. Undeva între castel și monument a avut loc bătălia de la Stirling, de care am făcut vorbire mai devreme.
Pentru cei ce doresc să viziteze Monumentul, la poalele dealului există o parcare auto, iar după achitarea tarifului se poate urca până în vârf fie pe jos, fie cu un microbuz ce face curse regulate la fiecare 15-20 minute.
Odată ajuns la baza monumentului, începe adevărata ascensiune către vârful monumentului. Pe niște scări în spirală se ajunge la etajele intermediare (fiecare găzduind o expoziție) și apoi la platforma din vârf, de unde ai o vedere panoramică cu adevărat impresionantă în toate direcțiile.

Cât privește orașul Stirling, acesta are o atmosferă "veche" foarte bine păstrată. Străzile sunt înguste și încadrate de clădiri vechi construite în special în perioada victoriană a secolului 19, dar și mai vechi. Am hălăduit în voie pe străzi, m-am oprit într-un bar pentru cină și în cele din urmă am pornit către Grangemouth, unde rezervasem cazarea pentru cea de-a doua noapte.

* * *
A treia zi a început cu vizitarea Castelului Doune. Denumirea nu exprimă nimic, însă cei care au urmărit serialul Outlander cunosc locul sub numele de "Castle Leoch", fortăreață a clanului MacKenzie, locul unde Claire Randall este dusă după ce ajunge în mod accidental în anul 1743.

Castelul și împrejurimile sale au fost folosite pentru filmarea scenelor exterioare în cursul serialului, iar acest lucru a contribuit la promovarea imaginii Scoției pe plan extern, ceea ce a avut drept urmare un număr mai mare de turiști. Recunosc personal că ideea unei hoinăreli în Scoția mi-a venit după ce am urmărit acest serial. Unii scoțieni nu au fost însă așa de încântați de reclama făcută; la intrarea în castel un afiș îl descria prin expresia "From  a royal residence to a ridiculously silly film"
Accesul e gratuit în baza pass-ului cumpăra, care oferă acces nlimitat la curtea interioară, marile săli interioare, bucătărie și hrube. De asemenea, există și un mic magazin de suveniruri, unde articolele cele mai des întâlnite au legătură cu serialul Outlander ori cu cartea omonimă a Dianei Gabaldon.
De la poarta castelului există o potecă ce îl ocolește prin partea din spate și coboară oarecum abrupt spre malul umbrit de copaci înalți al râului Teith, o ocazie minunată de relaxare înainte de o zi ce se anunța plină. 
După Castle Doune, am vizitat The National Wallace Monument, însă nu mai insist asupra acestuia din urmă, întrucât am făcut vorbire un pic mai devreme, împreună cu Castelul Stirling. Destinația următoare era Edinburgh, capitala Scoției.
Înainte de a mă caza, am vizitat Capela Rosslyn, situată în orașul Roslin la sud de Edinburgh. Similar ca și Castle Doune, popularitatea acesteia se datorează filmului și respectiv romanului Codul Lui da Vinci, care o descriu ca un locaș de cult încărcat de o simbolistică ascunsă, cunoscută doar inițiaților. Potrivit lui Dan Brown (care a preluat o serie de idei apărute în spațiul public la sfârșitul anilor '80), capela ar fi fost construită de templieri, după ce aceștia ar fi fost aproape eradicați în Franța, urmând planurile Templului lui Solomon din Ierusalim.
Dincolo de teoriile mai mult sau mai puțin fundamentate ce au apărut pe acest subiect, Rosslyn Chapel este o loc care cu siguranță merită vizitat.Vorbind ca un necunoscător în domeniu, Rosslyn este o bijuterie arhitecturală. Construită din piese masive din granit, pereții acesteia au căpătat de-a lungul timpului diverse culori ce variază de la negru și gri închis la nuanțe de galben muștar ori chiar roșiatic, ceea ce îi conferă o imagine oarecum pestriță foarte bine integrată în peisajul zonei. Cât despre sculpturile de pe pereții interiori și exteriori, detaliile acestora sunt duse la extrem, încât privită în ansamblu întreaga clădire pare "zimțată".

Printre stâlpii ce susțin strctura superioară se află și cel cunoscut sub numele de Stâlpul Ucenicului. Legenda spune că la momentul ridicării capelei a fost tocmit un vestit constructor (engl. mason), împreună cu ucenicul său. Sarcina acestora era de a sculpta o replică identică a unei coloane aflate în altă parte. Ucenicul s-a hazardat în a spune că ar fi putut sculpta coloana fără să vadă originalul, însă maestrul l-a contrazis vehement. Însă, în timp ce acesta din urmă era plecat pentru a studia și lua măsurile coloanei, ucenicul s-a pus pe treabă și a finalizat lucrarea. Întors pe șantier, maestrul a fost înfuriat așa de mult de obrăznicia, dar și de priceperea ucenicului, încât într-un moment de invidie oarbă, a luat un ciocan și i-a sfărmat capul, ucigându-l pe loc. Drept pedeapsă, chipul maestrului a fost sculptat în colțul opus al capelei, însă cu fața la coloană, spre a admira pentru eternitate opera celui pe care îl considera inferior lui.

Sursa: Freemasonry Matters
Unii au văzut în acest stâlp o reprezentare timpurie a structurii elicoidale a ADN-ului, așa cum alții au asociat alte sculpturi cu știuleții de porumb care la momentul ridicării lăcașului de cult erau necunoscuți în Europa. Cât de fundamentate sunt aceste teorii nu pot spune, însă cert este că Rosslyn reprezintă un punct ce trebuie bifat atunci când mergi în Scoția.
Edinburgh. Deși mai mic decât Glasgow, este capitala Scoției (sediul al Parlamentului local și al Guvernului, dar și al suveranului atunci când se află în vizită). Orașul se întinde la poalele unui vulcan stins, cel mai mare vârf al acestuia fiind Arthur's Seat.  În timp ce mergeam pe marginea acestuia către centru, puteam vedea un șiruri de oameni ce urcau și coborau către și dinspre vârf, precum niște furnici harnice ce își cărau hrana pentru iarna. Mi-ar fi plăcut și mie o scurtă plimbare pe acel tarseu, însă din păcate programul extrem de strict nu mi-a permis acest lucru.

În Edinburgh, zona cea mai frecventată de turiști este cea cunoscută sub numele Royal Mile. Este de fapt o succesiune de străzi ce se întinde pe distanța unei mile scoțiene (cca. 1,8 km) și unde se află cele mai multe magazine și restaurante și care în perioadele de sezon devine extrem de aglomerată.

City of Edinburgh Council
La capătul de jos al Royal Mile se află Holyrood Palace, reședința oficială a Coroanei britanice. În trecut, clădirea a servit drept reședință a monarhilor scoțieni până la momentul cunoscut în istorie drept Union of the Crowns of 1603  (Uniunea Coroanelor). Este o clădire de formă rectangulară cu o mică grădină interioară, pe una din laturi fiind ruinele fostei abații augustiniene construite într-un stil arhitectonic ce amintește de Rosslyn Chapel. În fiecare an, la începutul verii, regina petrece o săptămână în aceasta reședință, ocazie cu care participă la diverse activități și evenimente ceremoniale.

De la Holyrood Palace The Royal Mile urcă pe o pantă domoală către Edinburgh Castle. Acesta din urmă a fost construit pe un mic deal stâncos ce domină întregul oraș, oferind astfel o priveliște de ansamblu la distanțe considerabile. Cine dorește să viziteze acest obiectiv ar fi bine să încerce la primele ore ale dimineții, căci în scurt timp hoardele de turiști de toate naționalitățile și etniile iau cu asalt castelul. Un moment interesant are loc la ora 13.00 a fiecărei zi atunci când de pe metereze este trasă o salvă de tun. Tradiția datează din secolul 19 și era menită la acel moment să ajute echipajele vaselor ce urmau să părăsească portul să regleze cronometrele maritime folosite la stabilirea longitudinii. Este un moment pe care din păcate l-am ratat :(.


https://www.youtube.com/watch?v=NZ5UaWe5DcE 

Diferitele clădiri ce formează citadela găzduiesc National War Museum of Scotland, St. Margaret's Chapel, o fostă închisoare militară, o fostă reședință regală ori Scottish National War Memorial.
Tot pe Royal Mile se află și St. Gile's Cathedral, unul din cele mai mari lăcașe de cult din Scoția.
Capitolul Edinburgh nu poate fi încheiat fără a vorbi de The Scotch Whisky Experience. Undeva între catedrală și castel se află acest centru ce imită o distilerie și care este menit să promoveze miraculoasa licoare produsă pe aceste tărâmuri. Vizitatorii au la dispoziție o serie de tururi (Silver, Gold, Platinum, Taste of Scotland), dintre care cel mai avantajos din punct de vedere al raportului preț-fun mi se pare cel Silver. Pentru început ești urcat într-un scaun mobil având forma unui butoi taiat pe jumătate și începi să te plimbi pe șine, în timp ce pe pereții din fața ta sunt proiectate scurte filmulețe în care un personaj cu joben îți explică procesul de fabricare al whiskyului.
În etapa următoare, ești așezat într-o sală de proiecție și ți se înmânează un cartonaș pe care este desenată harta Scoției, cu diferite regiuni colorate diferit. Pe un ecran panoramic rulează un film cu imagini absolut superbe, fiind totodată descrise caracteristicile mărcilor produse în fiecare acestea. Pe măsură ce filmul trece de la o regiune la altă, ghidul te îndeamnă să freci ușor cartonașul în dreptul regiunii, ceea ce are drept efect eliberarea aromelor specifice whiskyului originar de acolo.

După proiecția filmului, se merge în sala de degustare. În funcție de aromele preferate ce le-ai adulmecat înainte, ești servit cu un dram (denumirea este cea folosită în Scoția și este egală cu 1/8 de uncie) din whiskyul preferat și ești invitat în etapa finală.

Istoricii sunt de părere că după cel De-al Doilea Război Mondial Camera de Chihlimbar a Palatului Țarskoe Selo a dispărut definitiv, însă ultima etapă de la The Scotch Whisky Experience aproape te convinge că acesta se găsește într-o obscură clădire din Edinburgh. De îndată ce treci pragul, ți se dezvăluie o încăpere unde pereții sunt acoperiți de o vitrină uriașă unde pe rafturi sunt așezate sute de sticle ce acoperă toate mărcile și edițiile produse de-a lungul timpului în Scoția.

Cam ăsta a fost Edinburgh, un oraș plin de farmec, pentru care aș fi preferat să rezerv mai mult timp. Poate cel puțin două zile mi-ar fi permis să îl explorez mai amănunțit.
* * *
Ultima etapă a fost, în mod firesc, the City of Glasgow. Sincer am fost oarecum dezamăgit de  acesta. Glasgow este (sau a fost în special în trecut) un oraș predominant muncitoresc, iar acest lucru și-a pus în mod semnificativ (și în parte negativ) amprenta asupra aerului său. În timp ce Edinburgh și-a păstrat aerul vechi, ceea ce îi dă o senzație de autenticitate, Glasgow este o amestecătură pestriță de clădiri vechi din perioada victoriană, intercalate cu structuri ultramoderne din sticlă și beton. Un kitsch artitectonic care personal nu m-a impresionat.
După ce m-am cazat, nu am pierdut prea mult timpul și am pornit la plimbare. În ziua sosirii în oraș avea loc un maraton, al cărui traseu l-am urmat un pic în drum spre faleza râului Clyde.

Glenlee (cunoscut și sub numele The Tall Ship) este un vas cu trei catarge construit în vestitele șantiere navale din Glasgow în secolul 19 pentru compania de transport maritim Archibald Sterling an Co. LTD. După o "viață" tumultoasă în care a făcut înconjurul lumii de patru ori și a trecut în proprietatea marinei spaniole timp de peste 70 ani, pentru ca în cele din urmă să fie cumpărată din nou de britanici și transformată în complex muzeal.

Sursa: http://www.grahamscottphotography.co.uk
Accesul la bordul vasului este gratuit, ca de altfel în toate muzeele din oraș, putând fi vizitate toate secțiunile vasului, cu excepția velaturii (cala, cabinele, puntea, etc.)

Pe cheiul unde este amarat Glenlee se află Museum of Transport, o colecție pitorească ce cuprinde mijloace de transport începând de la trăsuri și tramvaie trase de cai până la cele mai moderne automobile și vapoare.

După ce am terminat cu The Tall Ship și Riverside Museum, am luat metroul înapoi către centrul orașului. În Glasgow metroul este o chestie mult mai îngustă decât la București, unde aproape că stai nas în nas cu cel de pe bancheta din fața ta.

Ajuns în centru, am pornit la pas prin malgamul de clădiri vechi și noi către Catedrală. The Glasgow Cathedral este un impresionant edificiu gotic, ce adăpostește cripta patronului spiritual al orașului, St. Mungo.

În spatele catdralei se ridică un mic deal proeminent: Necropolis. Este vechiul cimitir al orașului, acolo unde în secolul 19 au fost înmormântate cele mai de seamă figuri ale urbei. În vârful dealului se află momumentul funerar al teologului scoțian John Knox, fondator al Bisericii Prezbiteriene a Scoției. Monumentele funerare sunt în sine adevărate bijuterii ale sculpturii din perioada victoriană, menite a păstra și transmite peste veacuri numele celui ce odihnește sub ele.

După Necropolis am luat-o înapoi către centru orașului, unde am avut neplăcută surpriză să constat că la ora 18:00 metroul își încetase activitatea! A trebuit să iau un autobuz către pensiune, incidentul nefăcând altceva decât să îmi întărească părerea deloc favorabilă ce mi se formase în privința orașului.
* * *
Bineînțeles că nu puteam pleca din Scoția fără să vizitez măcar o distilerie de whisky. Și pentru că pe cea din Oban o ratasem, am ales să trag o fugă la Glengoyne Distillery, situată la aproximativ 14 mile. După ce am bâjbăit un pic până am identificat stația de unde urma să iau autobuzul 10, în jur de ora 11 eram pe drum, la etajul superior al unui autobuz clasic britanic.

După aproximativ trei sferturi de oră de mers pe străzi și șosele înguste, autobuzul ne-a lăsat exact în poarta distileriei, exact la timp pentru a cumpăra bilet pentru turul ce tocmai începuse. Și chiar a început bine, căci pe durata filmului ce ni s-a prezentat la început am fost serviți cu un dram de "produs propriu", numai bun pentru chef.
Cei de la Glengoyne se mândresc cu calitatea ridicată a whiskyului produs acolo. Ni s-a explicat că licoarea este un single malt, cu alte cuvinte nu este amestecat cu whisky produs în alte locații, materia primă fiind orzul. Datorită metodei de fabricație, Glengoyne produce anual aproximativ 1.300.000 litri de whisky, spre deosebire de marile fabrici care produc aceași cantitate în doar trei luni. După întregul ciclu tehnologic de germinare, uscare, fermentare, distilare, etc., produsul final este supus unei etape de maturare în butoaie care durează minim trei ani pentru a se putea numi whisky. Cu cât învechirea durează mai mult, cu atât cantitatea scade, iar culoare devine din ce în ce mai închisă. Cauza acestui fenomen nu este altă decât evaporarea, însă scoțienilor le place să numească cantitatea pierdută Angels' Share (partea îngerilor).
Turul de vizitare a durat în total o oră și a inclus o scurtă istorie a fabricării whiskyului în Scoția, încă din timpurile în care acesta era produs în distilerii ilegale vânate asiduu de funcționarii Vămii Maiestății Sale, vizitarea zonei de fabricare, precum și depozitele în care sunt păstrate cele mai bune licori produse. În final, ghidul ne-a mai servit cu un dram de whisky de 18 ani în magazinul de suveniruri.

La întoarcerea la Glasgow am profitat de faptul că zborul de întoarcere era undeva seara destul de târziu și am optat pentru un tur în unul din autobuzele Hop On Hop Off ce făcea circuitul întregului oraș. A fost o ocazie pentru Glasgow să își mai dreagă imaginea negativă ce și-o crease în ziua precedentă, mai ales prin cartierul West End, zonă care spre deosebire de centru și-a păstrat aerul vechi de la începutul secolului 20.
Am ajuns în România târziu în noapte, obosit, dar încărcat de amintiri plăcute. La decolare, un apus incandescent și-a luat revanșa pentru vremea înnegurată și ploioasă din ziua aterizării.
Cam asta e toată hoinăreala din Scoția...
Dacă veți ajunge vreodată în Scoția și veți avea nevoie să mergeți la toaletă, s-ar putea să vedeți două uși pe care stă scris Lads și Lassies. Să nu credeți vreun moment că Lads ar fi varianta scoțiană pentru Ladies; înseamnă de fapt (într-o traducere aproximativă) Băieți, în timp ce Lassies înseamnă Fete. Așa că.. mare grijă ce ușă alegeți.

Comments are closed.

string(12) "theme_locals"